Ne relaxam grotesc
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura dansului »
Autor: Cristina Rusiecki
Evident, unul dintre plusurile de necontestat ale Festivalului National de Teatru de anul acesta este sectiunea de Dans in cadrul careia au avut loc, aproape zilnic, spectacole care au facut sali pline la ore tarzii din noapte. O scoala a corpului, in diferitele sale ipostaze, un parcurs al noii sale relatii cu cotidianul, cu ambientul, cu sine sau cu istoria s-au conturat la sfarsitul perioadei de festival.
Primul pas l-a facut, in „Seara cu tineri coregrafi“, „Reprogramare“, in coregrafia si interpretarea Mihaelei Dancs. Fragmentul sau incepe cu o secventa video extrasa din cel mai banal cotidian cu putinta, un cabinet dentar filmat realist, cu zgomot rasunator de freza, peste care se aude: „Bine, atunci maine la ora 16“. Apoi interpreta se retrage pe un patrat alb, luminos, in scena, unde incepe sa se bucure de miscarea libera, „ne-elaborata“, „ne-artistica“, de propriul corp. Personajul isi urmeaza ritmurile din sine, miscarile copilaresti, relaxate, simple, curate si line. Lipsit de simboluri, de semnificatii fortate, de stari psihotice, exercitiul de relaxare al Mihaelei Dancs neaga convingerea obstinata ca dansul trebuie sa se incordeze in structuri fixe, sa exprime fie perfectiune si armonie, fie transpiratie. Dimpotriva: miscarile sale devin pledoarie pentru prospetimea si bucuria miscarii naturale. Si pentru zambet, care trece cu candoare de pe fata interpretei pe fetele tuturor spectatorilor.
Miscarea spasmotica revine repede pe scena tinerilor coregrafi, odata cu „Crossroad of Illusions“, in coregrafia si interpretarea lui Adrian Stoian. Tensiunea se citeste in privitul obsesiv peste umar, in miscarile sacadate ale mainilor, independente, parca, de corp, repetate energic, iar si iar, pe o muzica agresiva. Energie si revolta intr-un corp atletic, agil si dinamic – presupune aceasta „rascruce a iluziilor“.
In sfarsit, „Seara…“ se incheie cu „Daydream“ (coregrafia Ana Maria Costea, interpreti: Iuliana Stoianescu, Florin Flueras, Iulia Weiss, Smaranda Ciceu, Paul Dunca, Ana Maria Costea, scenografia Vladimir Turturica). De data aceasta, se bulucesc destinele si amintirile a sapte personaje (numerotate ca atare). Jocul cu obiectele picate din cer, conform specificului fiecarui personaj – ba crema de plaja, ba ochelari de soare, ba papusica, ba saculet, ba caiet cu pix – umanizeaza spatiul, ritmandu-l cu umor. Scene rupte din cotidian, cu abur epic – fata sta la plaja, baiatul dezumfla un porcusor roz, indragostitii se saruta ingenuu pe dupa o umbreluta, iubita se arunca pe umarul lui dupa care urmeaza inevitabila respingere –, rasar dintre alte miscari fara referent in realitate, traversari halucinante ale scenei, pozitii „rasturnate“ ale corpului ramas teapan in diferite ipostaze, pe o delicioasa coloana sonora. Povestile tuturor se imbina, personajele navigheaza dintr-un colt in altul al scenei pentru a se intalni accidental. La sfarsit, tot din cer, cad pungi albastre cu care dansatorii se infasoara, se joaca, se incruciseaza, se ciocnesc. „Daydream“ ramane astfel un fragment copios prin poveste si relatia cu obiectul, bine facut prin simplitate, delicios prin umor.
Revoltati fara revolta
Registrul se schimba complet in „High Stars in Amnesia's Sky“ (concept si directie artistica: Mihai Mihalcea). Candoarea este inlocuita de grotesc, serenitatea se duce pe apa sambetei; apare, in schimb, o incercare de a recupera istoria recenta, in fluxul cotidian si emotional al generatiei tinere. Trei dansatori, Maria Baroncea, Mircea Ghinea si Eduard Gabia, sunt „asistati“, urmariti de ecrane video, care se misca in functie de miscarile lor si se muleaza dupa directia lor. Pe ele curg neincetat imagini din plina epoca de aur. De altfel, spectacolul incepe cu acordurile sinistre din „Partidul, Ceausescu, Romania“ pentru ca in curand peretii sa se umple literalmente, sufocand publicul cu imaginile cuplului „de aur“, cu marile realizari „la cotele fierbinti“ ale comunismului, cu baraje inaugurate, sarbatori megalomane in desfasurare, cu plenare sau tractoare de pe care carmacii fac cu mana. Si nu e de ajuns! Cu umorul mucalit al lui Andu Dumitrescu, autorul conceptului video, caruia i se datoreaza mare parte din reusita acestui spectacol, orizontul se extinde si in curand se vor vedea, inundand de pe ecrane, si fata lui Stalin, si cele ale acolitilor lui. Cuplul tortionar isi bataie capul in ritmurile puternice de disco adulate de cei tineri, dau din mana/gura pe aceleasi acorduri efervescente. Ramane ca grotescul sa astupe toata realitatea. Suprapunerea dintre cele doua varste, cea tanara – caricaturizata, indiferenta, mimetica, saracita in valori (in conceptia lui Mihai Mihalcea, care semneaza directia de scena), preocupata de fetisuri de plastic –, si cea a vajnicilor conducatori – in cote de imbecilitate incredibile azi – se pastreaza doar la suprafata. Istoria recenta zace pe undeva, ca un balast nu prea bine definit, umbrele tinerilor se „supraimpresioneaza“ peste imaginile comuniste, fara insa ca aceasta sa aiba vreo consecinta substantiala. Acordurile din cantecele patriotice s-au transformat in disco energetic pentru a naste o generatie hibrid, de tranzitie, cu bibelouri ieftine si colorate pe televizor sau cu aripi de inger de bronz care „dau bine“ in prestatiile disco pentru care baietii si fetele se antreneaza, se antreneaza, se antreneaza.
Mihai Mihalcea construieste cu umor deriziunea din miscari, situatii, afecte, obiecte caricaturizate: capul in jos, bagat in boxa ca sa trepideze creierul mai bine, camera video, folosita narcisiac ca sa etaleze magistral corpul subiectului, inimioarele din beculete de plastic, intinse pe jos, cu cablurile aferente, pentru tinerii mai „sensibili“. Aceste obiecte fetis, ale mult ravnitului capitalism, par sa fi exorcizat indeajuns realitatea comunista, arhivata, acum, numai in proiectiile video. Niciunul dintre personaje nu intra in vreo relatie cu proiectia, dupa cum niciunul dintre ei nu pare angrenat in proiect. Amintirile trecutului acopera o parte penibila, impinsa, pe nesimtite, in subconstient, cu importanta si pondere foarte mici, la pionierii de ieri, discomaniacii de azi. Lor comunismul le apare inofensiv ca un program de desene animate.
„High Stars in Amnesia's Sky“ ramane un spectacol suculent, imaginat de doi artisti cu perspectiva mucalit-grotesca asupra istoriei recente: Mihai Mihalcea si Andu Dumitrescu.