Media aritmetica
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura sunetelor »
Autor: Mihai Plamadeala
Eugen Nutescu in dialog cu Mihai Plamadeala
Eugen Nutescu, chitarist si compozitor al formatiei clujene Kumm, a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu despre modul in care se vede lumea de pe scena si din culisele industriei muzicale. Formatia a revenit in tara dupa patru turnee in Germania si Italia (unde a cantat in deschiderea lui James Brown si Blues Brothers Band). Au fost, de asemenea, concerte in Cehia si Ungaria. Amintim Premiul „Cel Mai Bun Cantec Rock – Gondola D'Oro de la Venetia“, obtinut pentru varianta italiana a piesei „1000 de chipuri“.Trend-ul si mainstream-ul pot dauna creativitatii. In aceasta idee, cred ca (la Sziget) e mai bine sa cauti, ca spectator, chestii interesante pe la diversele scene, decat sa „atarni“ langa scena mare...
Mihai Plamadeala: Membrii Kumm sunt implicati si in alte proiecte muzicale. Se impaca acest lucru cu interesele formatiei?
Eugen Nutescu: O echipa functioneaza pe baza comunicarii si intelegerii. Mai departe trebuie stabilit clar care este principala activitate si care este proiectul. Faptul ca muzicienii canta in diverse combinatii este o problema care se pune la nivel international. Tonny Levin are, de exemplu, sute de colaborari. Coborandu-ne privirile spre treburile noastre, Mihai Iordache evolueaza oriunde prinde ceva. Eu insumi cant intr-un proiect al lui si nu vad care ar fi problema. Utu Pascu este singurul dintre noi care face parte dintr-o alta formula (Blazzaj), comparabila pentru el cu a noastra, dar in mod cert, Kumm este (o) trupa, nu (un) proiect! in privinta proiectelor si colaborarilor mele, ii pot aminti (acum, repede) pe Tony Kuhn, Tavi Scurtu, Sorin Romanescu, Vlaicu Golcea, Lucian Ban; daca tot am pomenit de Blazzaj, pe Eddie Neuman … Am pierdut la viata mea multe nopti impreuna cu Hanno Hofer (Nightloosers), castigand amandoi experienta la capitolul blues. Ultimul, dar nu cel din urma pe care il voi aminti in scurta lista propusa este Vali Racila, pe care il consider un mare artist de atitudine (desi Dvs., ca muzician, ati remarcat constante falsuri in prestatiile sale). Cu majoritatea celor de mai sus am cantat in jam session-uri, pe la festivalurile unde ne-am intersectat de-a lungul vremii.
M.P.: Ai fost anul acesta la Festivalul Sziget de la Budapesta (unde Kumm a si prestat in urma cu cativa ani). Cum a fost acolo si ce crezi ca ar trebui sa invatam din reusita vecinilor nostri. Exista vreun posibil termen de comparatie cu ceva de la noi?
E.N.: Ca amploare, Sziget Fest-ul nu are pana acum corespondent in Romania. Se incearca si la noi organizarea unor astfel de manifestari, care sunt in crestere, vezi Peninsula – oarecum inrudita cu Sziget-ul –, Stuffstock-ul, Fan Fest-ul, Garana, dar deocamdata suntem mult in spate. Sziget-ul a pornit pe la inceputul anilor ‘90, ca festival de mica amploare, in mare parte studentesc, alternativ, numai cu trupe underground, desfasurat pe durata a doar doua zile, dar s-a transformat, odata cu trecerea anilor, intr-un mamut.
Asta are, in viziunea mea, avantaje si dezavantaje. Cam peste tot pe unde intra industria mare se inchid niste capitole, deschizandu-se, ce-i drept, altele. Pe de o parte, e foarte bine sa ai posibilitatea de a vedea trupe mari, evoluand in acelasi cadru, pe de alta parte, acestea traseaza bulevardele care vor prelua intreg traficul reprezentat de trupele asa-zise mici, dintre care unele, aflate la inceputuri, chiar vor deveni, la un moment, celebre. Trend-ul si mainstream-ul pot dauna creativitatii. In aceasta idee, cred ca (la Sziget) e mai bine sa cauti, ca spectator, chestii interesante pe la diversele scene, decat sa „atarni“ langa scena mare in asteptarea momentului cand vor canta Massive-ul, Radiohead-ul, Iggie sau mai stiu eu cine. Personal, i-am vazut anul acesta pe cei pentru care ma dusesem, in afara de ei, nedescoperind, ce-i drept, nimic nou care sa ma atinga. In functie de noroc, gasesti sau nu ceea ce cauti, dar oferta e mare si sansele de asemenea. Au fost 750 de muzicieni din toata lumea! Switch-ul despre care vorbesc mi se pare, oricum, o solutie viabila, caci muzicianul care nu cunoaste activitatea altora risca sa ignore inovatiile si sa repete nereusitele. Se poate invata enorm din experienta celorlalti. Marturisesc ca sunt mare fan Radiohead, care m-au „dat pe spate“. Profesionalismul, atitudinea si caldura cu care s-au adresat publicului sunt doar cateva dintre calitatile care-i recomanda drept mari artisti. Pe un alt plan vorbind, am un mare respect pentru modul in care sunt promovati artistii maghiari in tara lor. Cateodata se insista chiar prea mult in directia asta, dar fata de ce se intampla la noi, unde domneste lipsa de interes fata de tot ceea ce nu aduce rapid bani multi, e o diferenta uriasa. Acesta este lucrul pe care l-am putea invata de la vecinii nostri, dar marturisesc faptul ca, din calitatea mea de musician, nu vad cum s-ar putea pune in aplicare aceste idei odata insusite. Probabil ca totul tine de spiritul clasei de mijloc, care, daca are problemele materiale aranjate, se poate concentra si pe idei mai elastice, dictand pietei ce sa cumpere.
La noi, lucrurile sunt vazute in alb si negru. Unii exalta muzica romaneasca, oricat de proasta ar fi, numeroase dintre numele vehiculate fiind sustinute in circulatie in mod artificial prin specularea carentelor de cultura ale unei mase critice de oameni, altii refuza tot ce este autohton pe motiv ca din start ar fi prost. Pierderea nuantelor este la fel de paguboasa ca alunecarea in extreme.
M.P.: Ai amintit, la un moment dat, Peninsula, unde ati cantat anul acesta. A fost OK pentru voi? Este publicul romanesc de rock receptiv, in general vorbind?
E.N.: Judecand dupa modul in care am cantat, a fost unul dintre concertele noastre reusite. In lumea profesionismului nu exista notiunea de „prost“, ci doar bine sau foarte bine si asta in functie de cum sunt asezate astrele pe firmament (glumesc). Pentru ca un concert sa fie reusit e nevoie sa se indeplineasca numeroase conditii, incepand cu cele de sonorizare. Depinde de unde vii, unde te duci… Timpul acordat check sound-ului sau desfasurarea fara incidente a manifestarii in care esti inclus sunt factori vitali. As putea enumera locul, timpul, atitudinea publicului si asa mai departe. Nu sunt de neglijat nici termenii contractului, iar comunicarea intre organizator si artist joaca un rol principal. La Peninsula am sunat intr-un mod care noua ne-a placut si am avut numeroase confirmari in acest sens. Publicul de la noi este restrans ca numar, dar de o calitate foarte buna. Nivelul cultural si informational al fanilor de la noi este comparabil, daca nu superior celui din tari in care se intampla numeroase evenimente „pe metru patrat“, 24 din 24 de ore, 365 de zile pe an. Acel public este puternic specializat, dar, cred eu, si cumva suficient. Prin elite, romanii sunt (si aici) superiori. Ce ne desfiinteaza este simpla medie aritmetica…