Made in Eminescu
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Absolutul in poezie are marele avantaj de a explica orice – si secretul acesta l-a descoperit studiul lui Dan C. Mihailescu. Fortand semnificatiile in absolut, autorul construieste, inevitabil, imaginea unui Eminescu ratacit, aporetic si monoton, in esente.
Ceva bun tot a adus si dosariada care sta, in ultima vreme, pe buzele tuturor: o – firava, ce-i drept – retorica a autodenuntului, care mizeaza pe principiul curat cathartic ca cel care-si recunoaste vina e pe jumatate iertat. E simplu: daca te stii cumva cu musca pe caciula, nu trebuie decat sa inveti arta de a o lua inaintea acuzatorilor si ai iesit deja basma curata.
Mai ciudat e ca o asemenea tehnica a autocorectiei poate fi transportata si in domenii mai subtile, precum critica literara. E exemplul pe care-l ofera Dan C. Mihailescu, in prefata din 2006 la „Perspective eminesciene“, volumul de debut al autorului, aparut in 1982. Inca de pe foaia de titlu, dezinvoltul critic anunta, cu oarecare fler nihilist, ca editia a doua e „revazuta si ne-adaugita“. Pe de alta parte, finalul prefetei ne loveste direct in moalele conformismului prin afirmatia ca „Daca as fi recitit-o, n-as fi retiparit-o in veci“. Asadar, de la inceput, reeditarea volumului „Perspective eminesciene“ lasa cititorul usor confuzat: unde e sincer Dan C. Mihailescu cu el (si cu noi), in prefata, sau in foaia de titlu? De ipoteza ca autorul ar fi revizuit cartea fara s-o reciteasca, se sparie logica (etica?) insasi.
Daca n-ar fi insistat Gabriel Liiceanu, cu siguranta ca „Perspective eminesciene“ n-ar fi vazut lumina unei a doua editii. Imitand gesticulatia fetei mari, autorul mai nu vrea, mai se lasa, pana la urma, (re)publicat, la insistentele salvatoare ale apropiatilor. De altfel, si in prefetele la alte volume, autorul se arata la fel de aspru cu el insusi. Noroc cu Stelian Turlea, in „Scrieri de placere“, sau cu Ion Pop la volumul din 1984 despre Blaga, ca altfel Dan C. Mihailescu ar fi ramas, probabil, virgin publicistic pana in ziua de azi.
Fishing for compliments
Cu siguranta, cel din studiul despre Eminescu nu e adevaratul Dan C. Mihailescu. Avatarul lui actualizat ne anunta in prefata ca s-a scuturat, intre timp, de ambitiile ridicole ale istoricului literar sau ale savantului: „obsesia masurii“, „seriozitatea“, „mania obiectivarii“ sau „complexul contributiei istorico-literare“. Prin urmare, autorul ne propune citirea cartii nu ca pe o lucrare de sine statatoare, ci ca pe „un document de patologia debutului“. Argumentul reeditarii se transforma, sub ochii cititorului, intr-o scuza, si, nu in ultimul rand, intr-o incercare de a deturna eventualele critici. Daca si autorul ei considera cartea un esec, cui sa mai faca observatii critice comentatorul de azi? Ameninta, insa, o ipoteza si mai vicleana cu privire la atitudinea unui autor care ne duce cu zaharelul, dupa cum am vazut, de la foaia de titlu pana la prefata: neincrederea in cartea de tinerete nu e decat o retorica pe care comentatorul actual ar fi invitat, indirect, s-o deconstruiasca. Englezul are o expresie foarte nimerita pentru ritualul lui Dan C. Mihailescu din prefetele volumelor sale: fishing for compliments, atragerea laudelor prin minimalizarea excesiva a meritelor proprii.
Eminescu si Balzac
Volumul din 1982 e o incercare de a explica, pe urmele teoretice ale lui G. Bachelard, J.-P. Richard sau A. Béguin, „rolul senzatiei“ in procesul de cunoastere al poeziei eminesciene. Cartea vorbeste despre senzatie si nu prea, pentru ca aceasta il intereseaza pe critic doar in masura in care e sublimata intr-o imagine, idee sau topos poetic. Dan C. Mihailescu isi ia precautii interminabile pentru a evita „riscul absolutizarii rolului senzitivitatii in gandirea eminesciana“. In fond, autorul e mefient fata de senzorialitatea poeziei eminesciene, studiind-o nu pentru a-i argumenta diversitatea, ci pentru a o reduce, intotdeauna, schematic, la esenta.
Aceasta tendinta generalizatoare este una dintre primele obiectii care se pot aduce lucrarii lui Dan C. Mihailescu. Poetica eminesciana e subordonata total sintagmei de „eu romantic baroc“, adica „un complex dual, o suma de antinomii teoretic ireconciliabile, dar subsumabile idealului Unitatii“. A porni de la ipoteza ca gandirea poetului roman ar fi expresia unei concordia discors sau a unei „energii totalizatoare“ e aproape un loc comun. O afirmatie precum „vointa integratoare, o caracteristica fundamentala a marilor personalitati, egale cu sine si la polul negativ, si la cel negativ“ deturneaza intreaga originalitate a studiului: sub stereotipul vointei integratoare ar putea fi plasata, in fond, orice mare personalitate a literaturii universale si locale, de ieri si de azi. De fapt, cam asta incearca si Dan C. Mihailescu atunci cand il situeaza pe Eminescu, de pilda, langa (de ce nu?)… Balzac. Transcriu o fraza care mi se pare simptomatica pentru modalitatea prin care autorul isi sustine teoria: „Astfel incat, putem conchide odata cu E. R. Curtius: «Arta lui Balzac (si a lui Eminescu, spunem noi), in sine, reprezinta un proces grandios unic, de concentrare a energiei <…> Energetismul era inerent vietii si creatiei sale. Aceasta e formula magica de care trebuie sa tinem seama pentru a-l intelege pe Balzac cu adevarat, in totalitatea lui»“ (subl. mea, A. G.). Prin urmare, Eminescu apare drept „anexa“ intr-o paranteza la diversele fise de lectura ale autorului. Poetica eminesciana nu pune niciodata in criza teoriile, ci e o simpla figura ilustrativa a acestora.
In mod paradoxal, aceasta privire „prin ceilalti“ a operei eminesciene e alternata de o foarte pedanta analiza pe text. Principala dificultate a autorului va fi, asadar, aceea de a evita „ciocnirea“ de registru dintre cele doua metode. Fapt care nu-i prea reuseste si care pune intregul discurs critic in impas. Caci, oricate piste i-ar oferi analizele particulare, criticul va plonja, artificial, in concluzii abstracte. In studiul despre poetica auditiva, desi propunea tipologia „auzului din departe“, a „auzului de aproape“ si a „auzului dinlauntru“, concluziile sunt cvasiidentice la finalul fiecarui subcapitol: „recapatarea constiintei universale“, „comuniunea eului cu zona sa esentiala“, „refacerea unitatii de sine“ etc. Tocmai pentru ca se plimba nonstop prin abstractii, autorul formuleaza interpretari asemanatoare plecand de la trei tipologii diferite. Mai mult, de unde ne promitea o gradatie a semnificatiilor de la poetica auzului la cea a vederii, un sistem piramidal al simturilor eminesciene, autorul sfarseste prin a aplica analizelor pe text acelasi obsedant „contact cu esentialitatile“. De fapt, termeni si sintagme precum „absolut“, „intoarcere la origini“ sau „noumenal“ devin, in volumul lui Dan C. Mihailescu, simple marote interpretative, prin care autorul acopera goluri din argumentatie. Absolutul in poezie are marele avantaj de a explica orice – si secretul acesta l-a descoperit studiul lui Dan C. Mihailescu. Fortand semnificatiile in absolut, autorul construieste, inevitabil, imaginea unui Eminescu ratacit, aporetic si monoton, in esente.
Herme(neu)tizari aplicate
Reflexul de a ridica fiecare element la puterea abstractiei creeaza, dincolo de inconsecventa scenariului teoretic, dificultati de exprimare si expresii de umor involuntar. Studiul e compus din fraze a caror intelegere necesita reluari permanente: „Flacara vizuala devoratoare isi domoleste combustia in paloarea cugetarii, meditatia petrecand arderea concentrarii vizuale“. Din placerea criticului de a spune cat mai complex lucruri foarte simple se naste o suma de truisme: „Privirea de foc, penetranta, este de obicei contrastanta la Eminescu cu privirea glaciala, asa cum un ochi sorbitor si rece recepteaza raza fecundatoare spiritual“. Iata, de pilda, cum herme(neu)tizeaza Dan C. Mihailescu versuri precum „de cate ori, iubito, ma uit in ochii tai, / Mi-aduc aminte ceasul cand te-am vazut intai“: „ochii sunt aducatorii aminte ai momentului primului adevar, prin ei facandu-se legatura celor doua energii“. Alteori, autorul da un ocol lingvistic caraghios pentru ca nu-i vine pe varful limbii termenul de „sinestezie“: „Lumina aromata inseamna o substanta alcatuita din doua realitati…inefabile, o suma de elemente impalpabile, care genereaza un al treilea element, un fel de mireasma vizualizata“. Vorbind, in alt fragment, despre celebrul „Fiind baiet paduri cutreieram“, criticul ironizeaza simplista „comuniune cu natura“, pentru a relua, la capatul unei analize amanuntite, „identitatea esentiala dintre eu si izvor“. In general, studiul lui Dan C. Mihailescu face spirale teoretice pretentioase pentru a se dezumfla in concluzii de simt comun.
Exista, insa, si analize notabile in „Perspective eminesciene“. Ma refer, in primul rand, la mostrele de critica genetica pe care le ofera studiul. Intrand in laboratorul eminescian, autorul incearca sa explice – si reuseste s-o faca destul de convingator in cateva randuri – modificarile de substanta din poetica „subterana“ a lui Eminescu. Retin, aici, interesantul decupaj din cele trei variante ale poemului „Muresanu“, in care autorul analizeaza evolutia spatiului „pre-meditativ“ prin „educarea nivelelor sensibilitatii“. La fel de productiva si de nuantata, cu rezultate surprinzatoare, mi s-a parut si studierea verbelor ce marcheaza „dinamica selenara eminesciana“. Prea putine sunt, insa, pasajele critice in care autorul nu face saltul mortal dinspre particularitatile stilistice ale textului eminescian catre teorii semipreparate.
E clar ca vizand senzorialitatea eminesciana, Dan C. Mihailescu a ratat-o prin reducerea ei la categorii sau la concepte rigide. Prin activitatea din ultimii 16 ani, criticul pare, totusi, sa se fi apropiat tocmai de latura „senzoriala“ a textelor pe care le comenteaza, renuntand tot mai mult la pattern-urile abstracte. O intrebare ramane suspendata, cred, pentru orice cititor actual al volumului de debut: oare n-ar fi abia acum in masura, un critic ce se vrea „grefierul vietii literare“ (deci un specialist al contingentului cultural) sa dea o harta mult mai complexa – si mai apropiata de realitate – a senzorialitatii eminesciene?
Pana una-alta, gestul de a reedita aceasta carte nu e atat de atipic precum ne-ar lasa sa credem afirmatiile din prefata. Daca volumul nu mai corespunde cu stilul lui de acum de a scrie, reeditarea e, in schimb, perfect coerenta cu intentia autorului de a publica, fara inhibitii, tot ce tine de marca Dan C. Mihailescu. „Perspective eminesciene“ nu mai e, intr-adevar, cartea criticului, dar s-a transformat, intre timp, in cartea criticului devenit brand.