Fanta
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura literara »
Autor: Mihai Iovanel
„Oglinzile imense ma reflectau obsedant“, scrie Luminita Marcu. Scrie cine?!
Raspunde coperta a patra: „Are 29 de ani si este cunoscuta mai ales datorita cronicilor literare si articolelor de opinie culturala pe care le scrie constant in presa ultimilor opt ani.“ „Mai ales“ presupune un „dar si“. Dar coperta a patra, cuminte, prefera sa taca. Deci raman doar „cronicile literare si articolele de opinie culturala“. Li se adauga acum acest „Puzzle spaniol“.
Volumul e simpatic, fluent si – nu ca numar de pagini – subtire. E compus, aproximativ fifty-fifty, din recenzii si din texte diaristice/autobiografice/turistice; plus doua interviuri.
Cartile care fac obiectul recenziilor se asorteaza la tema Spaniei si sunt semnate, dintre autorii romani, de Kogalniceanu, Mihail Ralea, G. Calinescu, Mihai Tican Rumano, Octavian Paler, Adrian Marino, iar din cei straini de Maria Zambrano, Fernando Savater (carora le sunt adaugati, probabil din ratiuni de limba, Márquez si Borges). Enumerarea mea e selectiva. Prea multe nu sunt de spus despre aceste recenzii: ele povestesc cartile la modul superficial, agreabil, jurnalistic, ok.
Cam la fel sunt secventele autobiografice, in care se pot afla detalii despre cursurile de limba spaniola urmate de Luminita Marcu la Institutul Cervantes, despre doua calatorii in Spania etc. O proza (ma repet) simpatica si fluenta, din care cele mai bine scrise secvente raman totusi citatele.
M-as bucura ca acest volum sa aiba un mare succes de public, desi, sincer sa fiu, nu inteleg prea bine targetul pe care mizeaza produsul. „Mansarda cu portocale“ nu e suficient de interesanta dpdv al informatiei ca sa concureze un ghid turistic; nu e suficient de bine scrisa ca sa atraga cititorii lui Octavian Paler; nu e suficient de profi ca sa intereseze un cititor specializat de literatura.
Asa ca o sa ma refer la „Mansarda cu portocale“ ca la ceva care arata intr-un anumit fel, dar care nu stiu prea bine la ce foloseste.
Ma voi referi cu precadere la acest „intr-un anume fel“.
Rewind.
Fanta I
„Oglinzile imense ma reflectau obsedant“.
Numele autorului pus pe coperta primei carti e de fapt un blanc, o mare gaura, o fanta. Se umple in masura in care cartea il acopera, ii serveste formatia de Litere necesara. Luminita Marcu ignora existenta acestei fante. Autoarea este unsa pe coperta a patra, de editura, cu calitatea de „cunoscuta“; fiind cunoscuta, este relevanta prin sine. De aici, justificarea nombrilismului compulsiv care ii retine mana in decolteul propriu si personal.
Pe scurt, Luminita Marcu joaca un fel de poker rebotezat Spania: formatia castigatoare ar fi, evident, „Spania“. Doar ca Luminita Marcu, dupa ce se declara servita, pune la sfarsit pe masa formatia „Luminita Marcu“. Cacealma.
Mai putin Spania, deci, si mai mult Luminita Marcu. Inteleg eu ca e vorba de o „carte profund personala care incearca sa recompuna imaginea unei relatii «amoroase» cu Spania si cu limba spaniola“ (ghici cine coperta a patra zice asta?), si ca, in virtutea acestei relatii, obiectul indragostirii se precizeaza prin subiectul ei, ca geografia se detaliaza prin anatomie. Dar asta functioneaza doar teoretic; in practica, subiectul cam uita sa faca legatura cu obiectul. Tot ce face de fapt e sa califice sau sa adanceasca fanta.
Muy bien. Ziceam anatomie; voila anatomie:
„M-am imbracat lejer, dar sic, cu puloverul roz larg si foarte decoltat la gat de mi se vad dragut bretelele sutienului si ale maioului, cu sosetele cu dungi roz si cu pantofii de la zara, cu pantalonii trei sferturi de catifea maro care sunt putin luciosi de la atata purtat“ (p. 66); „Apoi, la plecare, Anamaría ... mi-a spus ca sunt foarte frumos imbracata, ca a observat asta mereu si ca am mucho gusto. Cred ca, desi stiu foarte bine ca asa e si ca mereu am avut preocuparea asta cu imbracatul, cred ca nimeni niciodata, nici un compatriot al meu nu mi-a spus asta atat de direct. Mi se pare cu atat mai frumos cu cat Anamaría e calugarita si se imbraca in cel mai simplu si mai necautat mod cu putinta. Fara bijuterii, cu aceiasi pantaloni si cu aceleasi pulovere lalai, cu exceptia parului cret in care isi pune diferite podoabe, elastice colorate si clestisori, de fiecare data in alt fel. Daca a observat cum sunt eu imbracata, cu siguranta ca si ea, la randul ei, ar sti si poate chiar i-ar placea sa se imbrace cu mucho gusto.“ (p. 89)
Pagini simpatice? Poate, desi sunt cam multe. Dar fitele astea, care nu imi dau seama prea bine ce relevanta au, ajung la un moment dat odioase.
Iata: „...ea, Vio, mi-a adus copiata de manuta ei, pentru ca nu i-a mers xeroxul la serviciu, lectia de martea trecuta, cand eu n-am putut sa ajung. Cum o fi sa stai sa copiezi pentru o fata pe care nici n-o cunosti prea bine si care te mai si intristeaza, poate, cu parfumul si cu hainele ei, pe tine, Vio, care ai bube pe fata si nu stii sa te fardezi ca sa-ti ascunzi paloarea bolnavicioasa, cum o fi deci sa-i copiezi lectia?“ (p. 116) Reflectie de toapa-de-unde-s-au-rupt-toapele. Ceva de o nesimtire egala ar fi sa-i comentez poza Luminitei Marcu in termenii: L. M e mai degraba pretty... blonde decat pretty, mai curand dodu decat supla, ca sa nu mai zic ca vorbe precum style sau beautiful sunt din alt repertoriu.
Fanta II
Evident, nu e totul. Fanta e definita si psihologic. Fanta are atitudine.
Un minunat prilej pentru etalarea atitudinii e oferit de dialogul Llosa-Liiceanu.
Liiceanu, comenteaza malitios Luminita Marcu, „nu s-a putut abtine sa nu-i faca, la sfarsit, o declaratie de amor lui Llosa, declaratie la care peruanul nostru nu a raspuns, bineinteles. Ce poti sa raspunzi la asa ceva? „Vreau sa stiti, acum, la sfarsit, ca toate intrebarile pe care vi le-am pus au venit din cea mai adanca afectiune.“ Hodoronc-tronc. Orice dictionar de psihiatrie spune clar: „erotizarea tuturor relatiilor sociale este cel mai clar semn de isterie. Societatea romaneasca este o societate prin excelenta isterica.“ (p. 83)
Ha, ha! Cine zice asta? Luminita Marcu, careia ii displace un profesor doar pentru ca acesta pastreaza distanta oficiala de profesor, fara sa personalizeze relatia? Care vede in conversatia deferenta a unui alt profesor o incercare de viol? Care, atunci cand un intervievat o pupa formal pe obraji, face fenomenologia chestiei („imi face placere, mai ales cand ma pupa un barbat si stiu ca-mi simte parfumul si pielea catifelata)?“ Care simte Spania in regim de gadilaturi sexuale („Cum sa vrei sa-i conservi misterele si inchipuirile tale de scriitor, cand Spania e o fiinta vie, care vrea sa fie cunoscuta si iubita, care palpita sub picioarele tale prafuite si umflate de atata mers?“, p. 70)?
Chiar ea, careia intalnirea cu un iberic beat care incearca sa o agate („insul din gara era probabil vreun proxenet“) ii pare o epifanie: „mi s-a parut un semn bun, un semn spaniol, o falfaire de aripi melancolic-iberica intr-o gara din Germania“ (p. 200).
De altfel, chiar paginile cu Llosa sunt concludente pentru Operatiunea Erotizarea („semn clar de isterie“?):
„in timpul asta, Llosa, cel care s-a casatorit cu matusa lui si avea, ca si noi acum, o mie de joburi jurnalistice ca sa poata trai, statea pe un scaun si dadea autografe. Nici macar o privire nu i-am putut retine, nici macar o fluturare din omul care sunt nu s-a intersectat cu viata lui. Acum, la ora care scriu, se afla cu totii la masa la Ambasada Spaniei din Bucuresti, impreuna cu Manolescu, Zamfir si alti mari intelectuali ai tarii.“ E aici o febrilitate a dorintei ce pare rupta din „Fetita cu chibrituri“. Sau, si mai bine, o prelucrare soft a unei scene porn in care servitoarea tanjeste in pragul odaii unde stapanii copuleaza frenetic.
Bun, dar in afara de Fanta I si de Fanta II nu mai poate fi gasit nimic interesant prin carte? Ba cum sa nu: Fanta III.
Fanta III
Cu Fanta III ajungem la portocalele promise in titlu.
O buna aproximare a ceea-ce-se-intampla-cu-portocalele (=metafora genuina a Spaniei) poate fi gasita in recenziile Luminitei Marcu reproduse in volum.
Trec peste curiozitati de genul „cartea lui Cezar Petrescu despre Eminescu“ (de fapt cartile: e vorba de o trilogie) „e mai buna si mai interesanta in naivitatea ei romantioasa decat cea a lui Calinescu“; sau peste grafii gen „Foulcault“ (de ce nu „Foulconelli“?).
Ma opresc la capitolul despre Borges. Ce contine acesta? Previzibil: mai putin Borges si mai mult Luminita Marcu.
Pana la urma, se pare ca marea calitate a argentinianului e aceea ca a aparut la Polirom, „in format de mare gala“. Memorabila e scena in care Luminita Marcu se hotaraste sa-l reciteasca pe Borges:
„Apoi, dintr-odata, ieri, m-am trezit cu primul volum de proze de Borges retiparit in format de mare gala la Polirom si trimis mie de PR-ul editurii. C. mi-a zis ca o sa-mi placa foarte mult.
– Borges? Am zis eu. Crezi ca acum o sa incep si eu sa ma infior de metaforele marelui vrajitor?
– Cred ca ar trebui sa le citesti, a zis el, sa le recitesti, nu se poate sa nu-ti placa de fapt, sunt exact amestecul ala de critica-eseu si literatura la care visezi tu...“ (p. 170-171).
Dupa acest climax demn de finalul unei queste, ce se mai intampla? Borges se dovedeste ok pentru Luminita Marcu (in fond, ei scriu cam acelasi fel de literatura, nu?). Iata o alegatie in acest sens pe care nu am prea inteles-o, dar care e fara indoiala profunda: „Cel mai mult imi place in acest prim volum de proze ale lui Borges faptul ca ajung la ele printr-o metoda aproape stiintifica, ma intereseaza pur si simplu un subiect, aleg textul asa cum as alege un text de critica si apoi lectura in sine e o lectura pur literara.“ (p. 175).
Daca cu astfel de „analize“ e mai greu, cu repovestirea merge mai bine: dupa ce a polemizat cu sabloanele standard lipite de scrierile lui Borges, Luminita Marcu le dinamiteaza povestind... viata lui Borges, dupa notele editorului. Cand ajunge si la opiniuni ceva mai aplicate dpdv critic, rezultatul e o combinatie incasabila de sablon si prostie: „Borges e celebru insa mai ales pentru prozele cu talc, pentru metaforele incarnate in texte ciudate, aproape sibilinice. Eu nu ma pot opri sa vad in cazul lor mai ales fisurile. «Moartea si busola» mi se pare o poveste politista destul de stangace.“ (p. 177).
Povestea portocalelor se cam apropie de sfarsit. Ce s-a intamplat cu portocalele? Soarta lor e una relativ naspa. Portocalele sunt stoarse si transformate in suc: in Fanta. O chestie cu un gust mai curand evitabil, care contine multe E-uri (sau eu-ri). Mersi, dar nu.