Exercitiu de defulare
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Nu e cine stie ce proba de subtilitate sa observi ca proza noastra postdecembrista se imparte intre basm si barfa. E clar ca prozatorii afirmati in ultimul deceniu si jumatate prefera extremele: pe de o parte, utopia feerica sau apocaliptica, gestul ostentativ de a intoarce spatele „realitatii“, expansiunea euforica a visului si a imaginatiei; pe de alta, explozia diarismului si a jurnalismului, romanele (si chiar poemele) cu „cheie“, exploatarea pana la epuizare a biograficului ca surogat al fictiunii.
...oricat de bananiera ar fi republica noastra, e totusi greu de crezut ca un viceprimar de sector ar putea si ar consimti sa aloce vreodata niste fonduri babane pentru o megaproductie la Calarasi.
Si nu s-ar putea zice ca un asemenea partaj l-ar fi dezavantajat pe Horia Garbea. Ba dimpotriva. In definitiv, majoritatea scrierilor sale se construiesc pe principiul culisarii intre biografic si livresc. Sau, daca vreti, al dezvaluirii culiselor literaturii. De pilda, romanul sau cel mai popular, „Caderea Bastiliei“ (1998) nu face decat sa literalizeze cunoscuta metafora (devenita, de la o vreme incoace, cliseu) a seductiei cititorului de catre autor, transpunand ad-hoc o fantezie libroerotica in care un prozator reuseste sa o cucereasca „pe bune“ pe „cronicareasa“ care ii recenzase negativ volumul. Identitatea personajelor e usor reperabila si, daca trece peste faptul de prost gust ca autorul isi instrumenteaza romanul ca forma „decenta“ de atac la persoana (eu unul, oricat m-am straduit, nu am izbutit s-o fac), cititorul are de ce – si, mai ales, de cine – sa se amuze.
Glumite si gaguri
Intr-o oarecare masura, formula se repeta si in recentul roman al lui Horia Garbea, „Crime la Elsinore“. Ca si in „Caderea Bastiliei“, tema cartii de fata o constituie moravurile „artistice“, mai exact contrastul dintre imaginea publica si comportamentul privat al „oamenilor de cultura“ (racolati, in cazul de fata, nu din tagma scriitoriceasca, ci din lumea teatrului). Insa diferenta este si ea la fel de elocventa: spre deosebire de romanul precedent, personajele nu mai incifreaza aici prototipuri reale, ci se constituie din insumarea unor note caracterologice disparate.
De aici, doua consecinte. Prima este aceea ca, vaduvit probabil de sursa lui favorita de inspiratie, Horia Garbea se dovedeste incapabil sa articuleze o naratiune coerenta. Romanul sau se desfasoara pe doua planuri: primul descrie aberatiile de la Teatrul National „Strabunul Dromichetes“ din Calarasi, condus de ambitiosul si agramatul regizor Ivan Cosma; celalalt il urmareste pe modestul, dar nepretentiosul inginer Camil Deleanu, ajuns, printr-un concurs de imprejurari, viceprimar la unul din sectoarele Capitalei. Mediul dramatic este insa viguros sarjat din ambele parti. Comportamentul lui Cosma si al complicilor sai dezvaluie o lume a „formelor fara fond“, in care criticii sunt momiti cu papica si „fetite“, semnalarile favorabile sunt supradimensionate, cand nu falsificate de-a binelea, iar spectatorii adusi cu anasana la teatru. Si peste toate acestea troneaza viziunea oligofrena a regizorului-director, adept al spectacolelor-mamut, al mixajelor incontinente de texte „clasice“ si al nudismului scenic gratuit si violent. De cealalta parte, anturajul lui Camil Deleanu devine un pretext pentru a ridiculiza snobismul „estetic“ si meschinaria care se ascunde in spatele interesului mimat al majoritatii spectatorilor.
Problema este insa ca cele doua planuri nu se incarliga, iar „lipiturile“ autorului devin in scurt timp suparatoare. Chiar si linia de jonctiune a celor doua actiuni este cusuta cu ata alba, caci, oricat de bananiera ar fi republica noastra, e totusi greu de crezut ca un viceprimar de sector ar putea si ar consimti sa aloce vreodata niste fonduri babane pentru o megaproductie la Calarasi. Sau, daca s-ar intampla pana la urma asa ceva, atunci motivatiile indivizilor – curios lucru, spaga nu se pune in cazul de fata – ar trebui detaliate si nu expediate in cateva randuri. De altfel, intregul roman lasa impresia unei avalanse de bancuri pe care Horia Garbea le juxtapune aleatoriu, in lipsa unei priviri de ansamblu. Unele conflicte sunt abandonate in fasa, fara vreo explicatie, cum se intampla cu prezumtivul spectacol al lui Viktor Fuss, un regizor de succes in Occident pe care Cosma isi propune sa-l aduca la Calarasi doar ca sa-l compromita; insa Cosma (si, mai grav, autorul insusi) uita repede episodul. In schimb, scene fara nicio legatura cu subiectul sunt dilatate pentru ca asteptarea sa fie curmata de cate o poanta rasuflata. De pilda, capitolul 6 este absolut inutil in logica naratiunii, fiind parasutat in carte doar pentru a infiera cu misoginism masculinitatea actritelor si a „cronicareselor“ dramatice. Numai ca, pentru a obtine acest ridiculus mus, Horia Garbea se lanseaza in divagatii eseistice „fine“, care nu fac decat sa reproduca observatii de mult banalizate: „Femeia romana devenita personaj este autoritara si impunatoare precum Efimita, Chirita sau Chiriachita. Asemenea muieri vajnice, oximoron obligatoriu, impuneau un regim matriarhal dictatorial. Barbatii sunt niste Guluta si Trahanache, niste Mangafale la dispozitia lor. Daca se incontreaza, nu le merge bine.“ Profund, nu-i asa? Pacat ca asemenea lucruri au mai fost spuse cu aproape un secol in urma de un oarecare E. Lovinescu, in studiul „Psihologia feminina in literatura dramatica“.
Prin urmare, concepandu-si romanul ca pe o cavalcada de glumite si gaguri, intrerupte de cate o faza hard (cum ar fi scena finala a schilodirii lui Motancea) si pigmentate pe alocuri cu aluzii la texte „clasice“, viziunea estetica a lui Horia Garbea nu difera prea mult de aceea a directorului Nationalului din Calarasi.
Esente fara aparente
Cealalta consecinta este ca, in absenta suportului extraliterar, prozatorul rateaza pana si in latura comica a romanului. In „Caderea Bastiliei“, existenta unor modele reale il scutea pe autor de sarcina de a-si construi ex nihilo personajele. Fireste, pentru cititorii (probabil majoritari) care nu cunosteau referentii in carne si oase ai eroilor, cartea era lipsita de interes. Ceilalti, insa, se puteau delecta in voie cu pataniile ipochimenilor. In „Crime la Elsinore“, Horia Garbea aplica aceeasi tactica; numai ca de data aceasta ignora un fapt esential: de vreme ce personajele nu mai corespund unor entitati concrete din lumea literara, interesul cititorului ar trebui mai intai captat pentru a putea fi dirijat in directia in care vrea autorul.
Or, tocmai acesta este viciul capital al romanului: pentru ca cititorul sa se poata distra pe seama eroilor, pe el ar trebui sa-l preocupe existenta acestora; numai ca, mizand exclusiv pe deconstructia, nu si pe constructia personajelor, Horia Garbea nu reuseste sa ne trezeasca interesul pentru ele. Nu ajunge sa-ti insulti personajele, sa le faci proaste, grase sau priapice, pentru ca cel ce tine in mana cartea sa se tavaleasca pe jos de ras. E nevoie si de un fundal psihologic fara de care comicul nu poate lua nastere, fiind lipsit de elementul contrastant. La urma urmei, comicul a fost definit adesea ca un contrast intre esenta si aparenta. Insa personajele lui Horia Garbea sunt doar „esente“ pe care autorul le insulta oblu si neaos, fara mofturi: „Sarea in ochi ca Ivan Cosma nu are habar de literatura. Se incapatana totusi sa dramatizeze tot ce-i cadea in mana. Nu ca sa ia drepturile de adaptare, mizerabile, ci ca nu cumva, colaborand cu un literat, acela sa ghiceasca si sa spuna mai departe ca el, marele Cosma, superelogiatul si arhipremiatul, este incult si agramat. Socoteala eronata: cine trebuia sa stie aflase.“ Efectul nedorit al acestor procedee rudimentare e ca, in loc sa devina ridicole, majoritatea personajelor par niste amarasteni simpatici. De pilda, Iacint Manoil e un actor ratat, nevoit sa se prostitueze si sa-si acompanieze in lesa seful, si un sot jalnic, pe care il inseala nevasta si care o incaseaza serios de la amantul femeii. Insa toate aceste intamplari starnesc mai degraba mila decat hohote, de vreme ce Manoil nu cauta sa para ceea ce nu este. Prin urmare, nu numai simtul epic, ci si acela dramatic ii lipseste lui Horia Garbea. De aceea, romanul sau seamana nu cu o satira, ci cu un nesfarsit exercitiu de defulare (sa fie oare Ivan Cosma chintesenta a regizorilor romani – idiot prin definitie, adica nu prea dornic sa puna in scena briliantele piese ale lui Horia Garbea?).
Alt defect al romanului vine din insuficienta localizare a intrigii. In principiu, „Crime la Elsinore“ este un roman despre lumea teatrului. Insa actiunea s-ar putea petrece oriunde. Ivan Cosma putea fi director de circ, sef de partid, rector, presedinte de C.A.P. sau vedeta rock – nimic nu s-ar fi schimbat. Si aceasta nu pentru ca autorul ar reusi sa surprinda „esente general-umane“, ci pentru ca el se multumeste sa recicleze o serie de stereotipuri jurnalistice arhicunoscute cu privire la coruptie, hartuire sexuala, impostura, manipulare mediatica s.a.m.d. In consecinta, „Crime la Elsinore“ aduce mai degraba cu un tabloid decat cu un roman. Intr-un singur loc reuseste, totusi, sa convinga Horia Garbea – in comentariile piperate, executate uneori cu ingenioase intorsaturi de fraza: „Din punct de vedere tehnic, superficial, Iacint Manoil era un actor potrivit pentru rolul lui Aureliano Buendia, cel care comandase treizecisidoua de razboaie civile, iesind invins de fiecare data. Si el jucase in peste treizeci de piese si fusese inevitabil zdrobit.“ Numai ca tertipul, eficient la inceput, ajunge sa plictiseasca din cauza folosirii sale repetate.
Desi nu are decat contacte intermitente si superficiale cu literatura, Horia Garbea este un jurnalist simpatic, care din cand in cand reuseste sa ne mai si amuze.