Criticul unei epoci
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Prima varsta a criticii lui E. Lovinescu sta sub semnul impresionismului, cu modelele franceze ale acestuia (Émile Faguet, Jules Lemaitre, Anatole France), dar in spatiul unei literaturi care isi gasise de putin timp reperele si directia. Cultura romana incepe sa recupereze marele decalaj fata de Occident, ajungand chiar, prin Tristan Tzara, sa se situeze in avangarda avangardismului european. Cu toate acestea, inertiile sunt inca mari si Lovinescu, combatand samanatorismul si neosamanatorismul, incearca sa le disloce. Critica sa, creator-impresionista prin formula, se revendica de la cea maioresciana, pentru a face din nou disocierea esteticului de etic si de etnic. Literatura poate incorpora si valori morale, ea poate exprima si sentimentul patriotic; insa acestea nu fac, singure, o opera literara. Decisiva este viabilitatea estetica, fundamentala ramane valoarea propriu-zisa a operei.
Pentru aceste principii cvasi-elementare ale literaturii si ale criticii pe marginea ei, E. Lovinescu a fost nevoit sa duca o lupta de zeci de ani, infruntand adversari redutabili ca N. Iorga si neavand parte de nici o compensatie sociala. A devenit insa criticul unei intregi epoci: la cenaclul „Sburatorul“ si in miile de pagini scrise, a inregistrat o mare parte din productia literara autohtona, supunand-o unor succesive filtrari critice, pana la forma definitiva din „Istoria literaturii romane contemporane“. Pentru E. Lovinescu, un diagnostic, o evaluare critica nu sunt in mod obligatoriu fixate, o data pentru totdeauna; daca Maiorescu isi reedita „Criticele“ fara a opera in ele cea mai mica modificare, criticul modernist se revizuieste in chip firesc. E aproape o metoda, caci in sistemul teoretic inchegat, factorul Timp este esential. Timpul „intervine cu o actiune a carei forta creste in decursul istoriei, pana a deveni, in zilele noastre, precumpanitoare“; exista un spirit al veacului (saeculum, cu termenul lui Tacitus) si el configureaza sau modeleaza viata omenirii.
Sincronismul este echivalent cu presiunea uniformizatoare pe care acest spirit al veacului o exercita asupra culturilor diferitelor popoare. Ele fiind legate printr-o „interdependenta materiala si morala“, achizitiile si inovatiile importante ale uneia se difuzeaza si in altele, tind sa se internationalizeze. Specificul unei culturi, edificat prin puterea de creatie spirituala a rasei, nu reprezinta un cerc inchis, izolat: el se dezvolta si din imprumuturi, imitatii, adaptate treptat la „temperamentul etnic“. Formele fara fond de care vorbea Maiorescu isi atrag, in viziunea lui Lovinescu, continutul specific: de la simulare la stimulare, importul formal poate suscita o productie culturala proprie, originala. Si, daca filozoful trebuie sa reduca multiplicitatea la unitate, totalitatea manifestarilor spirituale ale unui veac la cateva note comune, efortul criticului este indreptat in sens invers: el porneste de la schema generala, explicativ-rezumativa, a unei epoci, ori de la sensibilitatea comuna a unei generatii, pentru a ajunge, prin diferentiere, la valorile estetice. Uniformizarea obtinuta prin sincronism e „sparta“ prin diferentierea produsa de originalitate, de talentul creator. Acesta e strict individual, cu o configuratie unica. Iata punctul in care impresionismul critic si rigoarea articularii unui sistem, departe de a se elimina ori diminua reciproc, se sustin si se conjuga.
Literatura, arta, cultura, vazute ca niste cercuri concentrice, sunt explicate, mai intai, prin raportare la un context cat mai larg. Criticul trebuie sa aiba aptitudini si cunostinte de istoric, de filozof, de sociolog s.a.m.d., intrucat fenomenele sunt legate intre ele si o perspectiva redusa la literarul strict ar insemna o simplificare. Pe de alta parte, insa, aceasta schelarie istoric-culturala trebuie sa primeasca sangele cald al operelor literare, palpitul lor, multiplele unicitati estetice. La acest nivel intervin gustul si intuitia criticului, expresivitatea lui impresionista. Dupa ce inteligenta erudita si rationalizanta a integrat obiectul estetic intr-un cadru, acuitatea critica ajunge la datele lui intime si le traduce – printr-o noua creatie – cititorului.
O lege de evolutie schitata de Lovinescu cunoaste ea insasi o diferentiere in functie de genul literar: in timp ce proza evolueaza dinspre subiectiv (sentimentalism, patetism) inspre obiectiv, poezia, dimpotriva, tinde spre subiectivitate. Este un fel de armonizare a genului cu propriul specific, fiindca miezul poeziei este lirismul, iar cel al prozei – epicul. Din ambele puncte de vedere (al poeziei si al prozei), literatura samanatorista si neosamanatorista reprezinta o intarziere si o decadenta. Lirica e ne-lirica, fiind prea declamativa, cu note false, uneori o simpla versificare. Foloseste sentimentul patriotic sau chipul taranului ca pe o reteta si risipeste inefabilul poetic inainte de a-l obtine. Nu utilizarea materialului rural si folcloric, a elementelor de peisaj national sau a celor traditionale scade valoarea poeziei; aceasta (sau, mai bine zis, absenta acesteia) e determinata de lipsa de consistenta a viziunii poetice. Numerosi poeti ii „continua“, falsificandu-i, pe creatorii cu adevarat originali (Eminescu, Cosbuc, Goga), fara a dispune de necesarele note diferentiatoare. Epigonii raman epigoni si numarul lor creste in functie de valoarea poetului imitat.
In fapt, evolutia poeziei lirice urmeaza alte coordonate si insusi traditionalismul contemporan criticului dovedeste ca o orientare spre estetic a samanatorismului este posibila, prin sincronism. Captarea filonului expresionismului european determina, chiar in haine ortodoxist-gandiriste, creatii viabile. Impresioneaza obiectivitatea lui Lovinescu. El nu aseaza diversele opere ale unei epoci in patul procustian al unor preferinte personale, ci se deschide catre toate, evaluandu-le in functie de un criteriu unic, dar fundamental: valoarea estetica. Nu eticul ori etnicul sunt esentiale, ci performanta artistica la care ele pot sau nu contribui. Desi adept al romanului citadin (considerat mai adecvat modernitatii si modernismului decat cel rural), criticul a intampinat elogios romanul de debut al lui Rebreanu, „Ion“, facand din aceasta creatie de mare obiectivitate epica o piatra de hotar in istoria genului la noi. Esteticul poate fi asadar obtinut cu orice material si cu orice formula de creatie. Si, odata obtinut, el se supune unei mutatii pe care trecerea timpului o determina si o accelereaza: din numarul urias de opere ale epocilor anterioare, ne raman numai cateva, un numar redus de pagini efectiv rezistente la toate schimbarile ulterioare de paradigma si de sensibilitate.
Acordand o importanta atat de mare factorului Timp, Lovinescu a comis si erori de evaluare, din care, poate, cea mai importanta este „invechirea“ pieselor lui Caragiale. E un motiv de orgoliu patriotic ca literatura noastra numara valori pe care nici trecerea unui secol, si nici diagnosticele inexacte ale unor mari critici nu le pot diminua. Si e un semn de maturitate si de forta a unei culturi acela de a integra printre valorile ei clasice scriitori care au supus-o unei ironii acide, binefacatoare.