Ultimul capitol
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Cu scrisul sau de profesor de caligrafie, de o claritate si o eleganta aproape feminine, luminand pagina ca un laser, Caragiale ne-a lasat un important fond epistolar, gen pe care, cel putin in perioada berlineza, l-a practicat cu o harnicie deosebita. Romanul documentar „Mitica si Nenea Iancu la Berlin“, alcatuit de Bogdan Badulescu si Olga Rusu, o atesta pe deplin. Sentimentul pe care il ai citind corespondenta este ca autoexilatul era mai mult interesat de destinul operei sale, considerata ca fiind, practic, incheiata, decat de sporirea ei. Geniul lui Caragiale nu e unul cantitativ. Scriitorul, cum spune el, mancand painea exilului, pare a fi preocupat acum de ceea ce latinul numeste primum vivere. Mostenirea Momuloaiei i-a schimbat fundamental existenta.
„Cand voi fi in stare a veni (in tara – n.mea), lucru ce-l doresc a se-ndeplini cat mai degraba, iti mai scriu. Pana atunci, draga Costica, fii baiat de treaba si scrie-mi si tu cateva randuri recomandate, si mai recomanda
bile decat o simpla exclamatie entuziasta... Sa traiasca Boborul si Costicutia! Foarte bine! Dar sa traim si noi! Noi nu suntem din bobor? Nu tinem si noi la Costicutie? Noi de ce sa ne prapadim?“
Nu o data el anunta sau promite prietenilor din tara sa scrie literatura, dar promisiunile intarzie sa fie tinute ori raman chiar uitate. Cel care se straduieste sa-l convinga sa dea curs unuia sau altuia dintre proiecte este mai ales Al. Vlahuta. Nu o data, acesta il dojeneste cu delicatetea si fervoarea sufleteasca ale unui frate devotat: „Iubite frate Caragiale, sa fiti sanatosi. Asta-i temeiul. Celelalte vin de la sine – adeca de la tine – mai curand ori mai tarziu, dar vin (Daca e sa vie!). O, cum astept eu piesa! („Titirca, Sotirescu si C-nia“ – n.mea) Cand ai sti! Am si visat-o intr-o noapte... Vorbeste, frate Caragiale, – pentru numele lui Dumnezeu, vorbeste! Pana mai e timp. Spune cuvantul tau cel de veci, care, de nu-l vei spune tu, pe veci va ramanea nespus. Pe veci nespus! Pe mine ma-nfioara gandul acesta.“ Scrisoarea este redactata la data de 10 iulie 1909. Caragiale il informase pe Paul Zarifopol inca in octombrie 1906, intr-un P.S. la o epistola prin care se interesa de „viul conflict“ dintre A.C. Cuza si Paul Bujor („...Rogu-te, cerceteaza si adu-mi cat mai ample amanunte asupra interesantului conflict dintre acesti doi ilustri savanti. Nu uita...“): „– Scriu o piesa de teatru: „Titirca, Sotirescu si C-ia“, trei acte. Merge binisor. Sa speram ca n-o sa-ti displaca.“ Cum se vede, dupa aproape trei ani, Vlahuta astepta inca piesa. Avea toate motivele sa fie patetic, mai ales ca pe el – atat de sincer – chiar il prindea. Caragiale nu e insa deloc zgarcit cu timpul (si spatiul) consacrat corespondentei. Epistolele sale sunt adeseori niste ample relatari sau analize detaliate ale unor evenimente. El este interesat de fapte, de evenimente si de semnificatia lor in contextul in care se produc, nu de teorii si idei abstracte (mofturi, nu-i asa?!). Se simte adeseori frustrat ca prietenii din tara ii scriu prea scurt, ceea ce le reproseaza, precum, de pilda, lui Constantin Dobrogeanu Gherea: „Cand voi fi in stare a veni (in tara – n.mea), lucru ce-l doresc a se-ndeplini cat mai degraba, iti mai scriu. Pana atunci, draga Costica, fii baiat de treaba si scrie-mi si tu cateva randuri recomandate, si mai recomandabile decat o simpla exclamatie entuziasta... Sa traiasca Boborul si Costicutia! Foarte bine! Dar sa traim si noi! Noi nu suntem din bobor? Nu tinem si noi la Costicutie? Noi de ce sa ne prapadim? (...)“. Am citat dintr-o scrisoare care se intinde pe cateva pagini de carte (format mare), dintre multele cele a caror redactare il extenueaza: „Am scris lui Costica o scrisoare lunga; sunt sdrobit de osteneala si m-a apucat crampe la mana, grabindu-ma sa termin“ – ii comunica imediat lui Paul Zarifopol. La Berlin, pe Caragiale numai posta asa-zicand il grabeste, care posta, in paranteza fie spus, mergea al naibii de bine. Dupa un secol de la acel timp, putem fi si invidiosi, si nostalgici privind rapiditatea si corectitudinea ei.
De regula, amicii din Romania se conformeaza si, nu o data, misivele lor il satisfac prin continutul bogat in vesti, amintiri, confesiuni, dar si laude la adresa sa. Iata ce-i scria tot Vlahuta, din Plainesti, dupa o intalnire si un dejun cu prietenul comun Barbu Stefanescu Delavrancea, venit la Focsani pentru a-l apara, intr-un proces, pe un tanar care il omorase cu o lovitura de baston pe un alt tanar („Inutil sa-ti mai spun ca, in urma admirabilei aparari a lui Delavrancea, acuzatul a fost achitat“): „– Iubite frate Caragiale, bag seama ca ne vezi bine de-acolo. Nu-i vorba ne si stii. Ba, poate, prea ne stii. Imi schitai odata, in fulgerari de linii, planul unei nuvele: «Esti jos, pe malul unei ape mari, – de partea cealalta e un munte inalt, drept, descoperit; sus, in varful lui, pe marginea celei mai ascutite stanci, un om, un desperat, se pregateste sa-si dea drumu-n haul fioros ce se deschide subt el – si tu vezi asta, vezi nenorocirea ireparabila cum se urzeste clipa cu clipa-naintea ta, si n-ai nici o putere, nu poti sa strigi, nu poti s-alergi, nu poti sa chemi pe nimeni – e pustiu, e departe, esti numai tu martorul acestei drame, – te uiti,si tremuri, ca subt apasarea unui vis rau...» iti mai aduci aminte? Or fi vreo saisprezece ani de-atunci. – De cate ori nu ne vei fi vazand, din departarea -n care te gasesti, tot asa, zarindu-ne pe margine de prapastie, ca desperatul din nuvela pe care – vei scri-o, nu vei scri-o, eu o am in minte, ca si cand mi-ai fi citit-o.“
Iti vine sa zici citind aceasta epistola a „fratelui Alecu“: cata literatura, atata viata! Ultimul capitol al romanului documentar – „Mitica si Nenea Iancu la Berlin“, care este si cel din urma al biografiei lui Caragiale, se intituleaza „1912. Triumful tragic.“ El cuprinde, mai intai, intreaga tevatura legata de sarbatorirea marelui scriitor, la implinirea varstei de 60 de ani. Pe 20 ianuarie, acelasi devotat Vlahuta ii trimite lui Caragiale textul unei scrisori primite de la Emil Garleanu: „...Voim sa sarbatorim pe maestrul Caragiale. Daca vine in dimineata zilei de 29, sa-l primim toti scriitorii si toti elevii cursului superior liceal, precum si studentii, la gara. Seara sa-i facem o manifestatie cu lampioane, supt ferestrele D-tra, unde sigur va trage in gasda. A doua zi un festival, la ora 4, la Ateneu; seara reprezentatie teatrala, din opera lui. In aceeasi seara la toate teatrele din tara si cercurile culturale si de citire, teatru si citiri din opera maestrului.“ Pentru a-l omagia pe Caragiale este conceput un program de catre Societatea Scriitorilor Romani, Ministerul Instructiei Publice, Societatea Autorilor Dramatici si Sindicatul Ziaristilor. Revistele care acorda evenimentului cea mai mare importanta sunt „Luceafarul“ de la Sibiu, al lui Octavian Goga, si, bineinteles, „Viata Romaneasca“, in paginile careia apare, sub semnatura lui G. Ibraileanu, un eseu ce va deveni clasic, aproape fiecare fraza din el ramanand memorabila: „Caragiale este cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura. Si, intr-un sens, este singurul creator, pentru ca numai el, singur, in toata literatura romana, face concurenta starii civile“. La aproape un veac de la aparitia articolului din care am citat, cand literatura romana este infinit mai diversa si mai bogata in valori, nici un cuvant din el nu si-a pierdut actualitatea. Este apanajul marilor critici de a formula propozitii fundamentale despre marii scriitori, de care nici un canon ce survine prin vreme nu se poate dispensa.
Ultima calatorie in tara a lui Caragiale, la Iasi, este precedata de o scurta scrisoare adresata lui Ibraileanu, prin care il anunta: „...vin intr-adins pentru a va vedea pe amicul Stere si pe D-ta. O sa-mi permit a va prezenta pe un debutant in litere, care doreste sa capete botezul cernelii de tipar cu blagoslovenia «Vietii Romanesti»“. Era vorba de Mateiu I. Caragiale. La Iasi este primit cu deosebita caldura. Orasul ii era binecunoscut. Se aflase aici de atatea ori, ca autor dramatic, ca gazetar – colaborator permanent la ziarele iesene, ca politician, in campania electorala a partidului lui Take Ionescu, ca aspirant la directiunea Teatrului National, pe care n-a obtinut-o si din vina sa, ori in escapade galante. In salonul restaurantului Buch a petrecut o noapte intreaga impreuna cu Vlahuta, Ibraileanu, Toparceanu, Mihail Sevastos, D.D.Patrascanu, Calistrat Hogas, Mihail Codreanu si, fireste, Constantin Stere, cu care a avut o intalnire tête-à-tête. Se pare ca dorinta sa era ca Mateiu sa se stabileasca in capitala Moldovei, unde sa-si ia si licenta in Drept. In aceeasi zi fusese oaspetele redactiei „Vietii Romanesti“. Admiratia pentru cei de la faimoasa revista a fost potentata si de modul cum acestia intelesese sa-l omagieze la aniversare. In martie 1912 ii scria lui Ibraileanu: „– (...) si d-ta si d. Arghezi si autorul notitei prime din Miscellanea m-ati cinstit boereste; mi-ati rasplatit cu darnicie truda profesionala cu mult peste valoarea operei mele. Ma simt dator sa va multumesc inca o data, intelegand ca numai acelei porniri morale careia foarte adanc i se poate afla isvorul, si care se cheama simpatie, ii datoresc darnicia cu care m-ati cinstit de ziua mea. Caci de ce n-as marturisi drept? Sub scoarta atat de grosolana cu care sunt acoperit am si eu in sufletul meu multa simtire pentru bunavointa...“ Textul ciornei scrisorii se intrerupe, „dar – observa autorii romanului documentar – ceea ce era important de spus se spusese deja. Cele cateva randuri au forta de soc a unui autoportret de o mare sinceritate. Incercatul luptator rareori lasa garda jos, cum o face in aceste fraze.“
Asa este! Cel care decretase candva intr-o epistola catre Paul Zarifopol – „ Vlahia produce roade – Ellada, oameni!“ – va fi ajuns poate sa inteleaga, in fine, ca propozitia batranului cronicar „Nasc si la Moldova oameni!“ nu e chiar vorba goala.