„Nu cred, sub nicio forma, ca marketingul are vreun efect in ceea ce priveste succesul unei carti“
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura interogatiei »
Autor: Catalin Sturza
Marc Levy in dialog cu Catalin Sturza
Marc Levy este, pe scena literara franceza, o prezenta relativ noua: a publicat primul roman, „Si daca e adevarat“ („Et si c’était vrai...“), in 2000 si, intamplator sau nu, a tras din prima lozul cel mare. A urcat, rapid, in topul celor mai bine vanduti autori, in Franta si apoi in Europa. Intre timp „Si daca e adevarat“ a fost ecranizat de compania lui Steven Spielberg, Dreamworks, pe piata au aparut alte cinci romane semnate de Marc Levy, iar contul scriitorului a crescut cu cateva milioane de euro, fapt care i-a permis sa renunte la slujba si sa traiasca numai din scris.In Romania au fost traduse, la Editura Trei, patru dintre romanele lui Levy: „Si daca e adevarat“ (2004), „in alta viata“ (2005), „Te voi revedea“ (2006) si „Unde esti?“ (2006). Scriitorul a participat, personal, la lansarea celui din urma, iar prilejul a fost numai bun pentru a pune pe tapet niste intrebari tot mai des auzite in lumea noastra culturala: e succesul literar o chestiune de marketing? Banii si faima sunt, in jocul literar, o chestiune de populism si de accesibilitate? Si, in fine, de ce sunt (numai) scriitorii straini VIP-uri?
Ti se publica prima carte si devine, instantaneu, un succes. Mai intai, poti sa crezi ca esti un geniu, si atunci, dupa parerea mea, esti mort. Cealalta varianta e sa crezi ca esti, pur si simplu, un nerod norocos. Ca ai avut un noroc atat de al naibii de mare, incat chiar trebuie sa tragi din greu ca sa-l meriti. Altfel, devii un nenorocit ratat.
Din Franta in SUA, si inapoi
Ct. S.: Ati trait cativa ani in Statele Unite, unde ati fondat o companie care se ocupa de grafica pe calculator, numita Logitec. Apoi v-ati intors in Franta, unde ati devenit unul dintre fondatorii unei firme de arhitectura, care a devenit, in cativa ani, o afacere de succes. Ce s-a intamplat intre Statele Unite si Franta?
M. L.: Perioada pe care am petrecut-o in Statele Unite a fost, cu adevarat, extraordinara. Era inceputul anilor ’80, iar industria graficii pe calculator se afla la inceputul inceputurilor. A trai in Sillicon Valley, la acea vreme, era similar cu a trai intr-un campus foarte mare, populat numai cu oameni tineri, sariti, cu totii, de pe fix si nebuni dupa ceea ce faceau. Ne gandeam mereu cum sa cream, cum sa dezvoltam anumite lucruri, cum sa inventam; fiecare zi insemna o descoperire noua. A fost o perioada foarte entuziasta. In special pentru un francez – diferenta dintre societatea franceza si cea americana era, la acea vreme, atat de mare, incat a merge in Statele Unite, la acea vreme, insemna o schimbare totala a lumii din jurul tau.
Ct. S.: Un fel de personaj din romanele lui Henry James, pe dos: europeanul care ajunge in America!
M. L.: Cu siguranta! Dar era, in acelasi timp, o calatorie in timp, pentru ca, in 1981, in Franta aveai 3 canale TV, iar in America aveai 200, nimic nu functiona in Franta, iar totul functiona, si chiar foarte bine, in Statele Unite – a fost absolut fascinant.
Ct. S.: Cum de v-a interesat grafica pe calculator? A fost vorba de pregatirea dvs. universitara?
M. L.: Da si nu. Cand eram chiar mai tanar, la 18 ani, am avut sansa de a petrece 3 luni la Berkley, la Facultatea de Limbi Straine. Acolo am cunoscut niste tipi care erau puternic implicati in domeniul electronicii si al calculatoarelor. Am stat mult de vorba cu ei, si trebuie sa intelegeti ca P.C.-urile nu existau, pe vremea aceea. In 1979, pe cand eram in Berkley, primul calculator personal era in curs de proiectare. Acei tipi aveau o viziune despre cum acesta ne va schimba viata, si vorbeau, mereu, despre asta.
Ct. S.: Stramosul Internetului a fost o retea universitara, care a fost, apoi, preluata de armata; abia mult mai tarziu Internetul a devenit o retea publica.
M. L.: Da, si aveam acces la aceasta retea Internet in campusul din Berkley.
Ct. S.: Dupa care v-ati apucat de arhitectura, care e cu totul alta mancare de peste. Cum a fost posibila aceasta evolutie – de la grafica pe calculator la arhitectura si, mai apoi, la scris?
„Stiam sa folosesc o surubelnita, un ciocan si o pensula“
M. L.: E vorba de trei etape diferite... (se gandeste). Mai intai mi-am pierdut compania de grafica pe calculator, care a dat faliment. Prin urmare a trebuit sa muncesc, sa ma hranesc...
Ct. S.: Sa deveniti angajatul altcuiva?
M. L.: Nu, asta e ce n-am vrut, niciodata, sa fac.
Ct. S.: Niciodata?
M. L.: Ei, nu chiar niciodata. Daca ar fi fost nevoit, as fi facut-o si pe asta... Ei, mi-am pierdut compania si a trebuit sa ma intorc in Franta. Acolo, singurul lucru pe care il mai aveam erau cele doua maini. Stiam sa folosesc o surubelnita, un ciocan si o pensula. Nu am vrut sa raman somer, a trebuit sa-mi gasesc ceva de lucru. Vopsitul, instalatiile electrice, instalatiile sanitare erau lucruri la care ma pricepeam. Unul dintre prietenii mei se gasea intr-o pozitie oarecum similara cu a mea – adica era somer si trebuia sa se hraneasca. Am adunat, impreuna, suficienti bani cat sa cumparam o cutie cu scule si am inceput sa ne vindem serviciile. Daca te pricepi la ceva, e suficient sa lipesti niste fluturasi pe strada si iti gasesti de lucru. Vopsitoria si repararea instalatiilor sanitare erau slujbe mici, care insa te hraneau si iti permiteau sa supravietuiesti, de pe o zi pe alta.
Ct. S.: Erau, in principal, munci manuale.
M. L.: Nu in principal. ERAU, fara doar si poate, munci manuale. Trebuia sa traiesc.
Ct. S.: Cum ati trecut de la muncile manuale la arhitectura? Arhitectura e un domeniu teoretic, care implica schite, calcule, cunostinte de matematica, proiecte desenate pe planseta.
M. L.: Da si nu. Nu s-a intamplat chiar asa. Cand am inceput sa ma ocup de aceste lucruri eram in contact cu o companie de constructii, si mi-am dat seama cat de haotica era aceasta companie. Era un cosmar perpetuu – nicicand nu terminau la timp, nu ofereau, niciodata, calitatea la care te-ai fi asteptat. Mereu apareau intarzieri: zugravul nu vine, instalatorul intarzie; pentru cei mai multi oameni, a construi ceva era mai rau decat a face o operatie la spital. Eu veneam dintr-o lume foarte organizata, cea din Sillicon Valley. Prietenul cu care lucram era inginer. Am cunoscut, la un moment dat, o femeie uimitoare, care era arhitect, si care lucra la dezvoltarea unuia dintre primele software-uri de arhitectura. Am inceput sa facem planuri, impreuna, si le-am zis: putem organiza acest domeniu. Ne-am apucat sa dezvoltam un proces care nu exista, deloc, in Franta – ceea ce numim acum „programarea birourilor“. Planificarea spatiului pentru birouri. Trebuie sa ne gandim ca in 1991, cand o companie voia sa se mute, nu avea absolut nicio metodologie. Noi am inceput sa ne ocupam de acest lucru si am dezvoltat un serviciu care a stat la baza acestei firme de arhitectura. Eu, personal, nu eram arhitectul – eram presedintele executiv al companiei. Mai tarziu, inainte de a pleca, aveam vreo suta de arhitecti care lucrau in aceasta companie.
Ct. S.: V-ati apucat de scris la 37 de ani. Ati inceput la fel ca si in celelalte business-uri – grafica pe calculator, arhitectura – adica, vazand si facand?
M. L.: Da, fara doar si poate!
Ct. S.: Prin urmare, sunteti un autodidact si, cum spun americanii, „a self-made man“.
M. L.: Da, chiar daca nu inveti doar pe cont propriu. Inveti foarte multe de la ceilalti.
„Un nerod norocos“
Ct. S.: Primul dumneavoastra roman, „Si daca e adevarat“, a fost un succes aproape instantaneu. Ati vandut aproape 2.000.000 de exemplare intr-un singur an. De la zero la un tiraj nesperat. Primirea romanului a fost chiar nesperata?
M. L.: Da, cu siguranta! Nu poti sa speri si sa te astepti, niciodata, la asa ceva. Nu inteleg, nici acum, de ce, ca sa va dau un raspuns cinstit.
Ct. S.: Ei, tocmai aceasta e problema care ma intereseaza: totusi, de ce?
M. L.: N-am nici cea mai vaga idee.
Ct. S.: Ar putea, sa spunem, sa fie o chestiune de circumstante favorabile?
M. L.: Daca vreti sa stiti ce cred, e o chestiune de noroc. O doza enorma de noroc. Cand iti dai seama... sunt doua feluri in care poti sa reactionezi. Ti se publica prima carte si devine, instantaneu, un succes. Mai intai, poti sa crezi ca esti un geniu, si atunci, dupa parerea mea, esti mort. Cealalta varianta e sa crezi ca esti, pur si simplu, un nerod norocos. Ca ai avut un noroc atat de al naibii de mare, incat chiar trebuie sa tragi din greu ca sa-l meriti. Altfel, devii un nenorocit ratat.
Ct. S.: Poti sa te culci pe lauri sau sa iei banii si sa pleci...
M. L.: Stiu, stiu... Dar iubesc si respect prea tare ideea de munca pentru a accepta asa ceva.
Ct. S.: Trebuie sa mai fie si alte motive, precum un marketing de calitate, sau poate ca si Franta, in sine, e parte a explicatiei. Pentru ca in Franta exista o piata pentru best-seller-uri, si multi autori care vand carti in milioane de exemplare – de la Pascal Bruckner si Frédéric Beigbeder la Patrick de Carollis – nici macar nu stiu daca acestia sunt, la ora actuala, scriitorii cei mai bine vanduti. Nu ar putea Franta sa fie un mediu bun pentru succesul literar, in special cand vine vorba de un tip de literatura mai populara?
M. L.: Nu e vorba doar despre Franta... Asta se intampla in multe tari. De exemplu, in America e Dan Brown, in Marea Britanie e J.K. Rowling, in Brazilia e Coelho... Depinde, cred, si de populatia tarii. Cele mai multe state care au o populatie de 20-30 de milioane de locuitori sunt piete bune pentru best-seller-uri. Dar trebuie sa stiti ca in Franta sunt mai putin de 15 scriitori care pot trai din cartile lor. Ceilalti au alte slujbe. Cum aveam si eu, cand mi-am scris primul roman, ceea ce se intampla pe cand lucram in firma de arhitectura. Nu cred, sub nicio forma, ca marketingul are vreun efect in ceea ce priveste succesul unei carti. Poti sa faci cat marketing vrei pentru o carte – de exemplu, rareori au existat promotii atat de intense cum au fost pentru cel mai recent Houellebecq. Romanul a fost promovat peste tot, la televizor, in toate revistele, in toate ziarele, la toate posturile de radio. Cu toate acestea, n-a avut succes. Ceea ce dovedeste ca exista ceva ce nu poti intelege despre puterea cititorilor. Succesul unei carti e dincolo de marketingul din jurul ei.
Ct. S.: S-a intamplat, pur si simplu, sa „cadeti“ peste asteptarile cititorilor? Temele dumnevoastra sunt iubirea, prietenia, despartirea, relatiile umane. Care dintre teme sa fi fost pe placul cititorilor si cat a contat abordarea dumneavoastra? Sa fie romantismul, din nou, la moda?
M. L.: N-am nicio idee. Sunt prea entuziasmat de oamenii din jurul meu pentru a ma introspecta – un lucru care poate deveni foarte plicticos. Imi scriu cartile extrem de spontan, n-am nicio reteta, si nu stiu ce as putea raspunde.
Ct. S.: Prin urmare, nu aveti un „cititor ideal“ in minte si nu scrieti intr-un anume fel si despre anumite lucruri pentru ca cititorii se asteapta sa citeasca, de exemplu, povesti edulcorate de dragoste?
M. L.: Nu, in niciun caz. Cu siguranta, nu.
Ct. S.: Ecranizarea romanului dvs, „Si daca e adevarat“, aparut in anul 2000, a fost realizata de Dreamworks, compania lui Steven Spielberg, cu titlul „Just like heaven“, in 2005. In presa franceza s-a scris ca a aparut foarte tarziu, si unii se asteptau chiar sa nu mai iasa deloc.
M. L.: Nu, e un proces absolut firesc pentru adaptarea unei carti. E vorba, mai intai, de intervalul in care traduci cartea in engleza, apoi de timpul necesar pentru scenariu, apoi trebuie sa gasesti momentul in care actorii sunt liberi, dupa care urmeaza filmarile, montajul, productia. Procesul adaptarii unei carti, in America, dureaza, in medie, 5-6 ani. Sa spunem, intre 4 si 8 ani.
Ct. S.: La sfarsit a iesit un film lejer si amuzant – o comedie soft. V-a multumit rezultatul?
M. L.: Filmul a fost cumparat de un studio american – ceea ce inseamna ca incerci sa faci un film american pentru publicul american. Din aceasta perspectiva, cred ca filmul a fost foarte onest facut. Cealalta chestiune este ca o carte spune o poveste cam in zece ore de lectura; un film trebuie sa spuna povestea cam intr-o ora si jumatate. Prin urmare, adaptarea unei carti e, intotdeauna, o parte a cartii, si niciodata povestea completa. Daca, maine, un regizor roman ar cumpara drepturile pentru o carte americana, el ar face un film romanesc. In acelasi fel au facut si americanii – au cumparat drepturile pentru adaptarea unui roman frantuzesc si au facut un film american. Pentru mine, acest lucru e in regula. Cred ca povestea e vie si ma bucur ca cineva o spune. Povestea moare cand lumea inceteaza sa o spuna. Cred ca, in calitate de autor, trebuie sa respecti munca celuilalt autor, care e regizorul. Nu l-as vedea pe regizor umpland paginile unei carti; prin urmare, procesul unei adaptari inseamna ca regizorul zice: „vreau sa iti spun povestea“, iar tu trebuie sa accepti, foarte umil, ca el va spune povestea in felul sau, nu asa cum o faci tu in carte – altfel, n-are niciun sens sa te apuci de film.
Intre Coelho si Dan Brown
Ct. S.: Sunteti, deseori, comparat cu Paulo Coelho sau cu Dan Brown. Pot intelege motivele, legate de mesajul cartilor dumneavoastra, in primul caz, insa nu inteleg de ce vi s-a spus „un Dan Brown al Frantei“, in afara, poate, de succesul comercial. Va deranjeaza aceste comparatii sau, dimpotriva, vi se par potrivite si onorabile?
M. L.: Mi-am scris prima carte acum sase ani. Prin urmare, a fi comparat cu Coelho sau cu Dan Brown e un lucru la care n-as fi visat niciodata. Daca acum sase ani mi-ai fi spus: vei fi comparat cu Dan Brown si Coelho, as fi zis: da, da, foarte amuzant! Stiu de ce sunt comparat cu acesti autori. Unele publicatii internationale m-au numit „Dan Brown al Europei“, referindu-se nu la ceea ce scriu, ci la numarul cartilor vandute – ceea ce, pentru mine, e o comparatie foarte sanatoasa. Cat despre Paulo, unii au apropiat anumite aspecte din „Alchimistul“ de anumite aspecte din romanele mele, ceea ce imi face o mare onoare.
Ct. S.: insa in privinta scrisului dumneavoastra – stil, poveste, personaje, mesaj – comparatia sta in picioare?
M. L.: Nu vad niciun motiv pentru a ma rusina de orice fel de comparatie. „Alchimistul“ e o carte extraordinara; altfel, nu s-ar fi vandut 30 de milioane de exemplare, in intreaga lume – nu poti pacali 30 de milioane de oameni. Intelegeti ceea ce vreau sa spun... Sau, poate, o poti face o data, insa nu o poti face timp de zeci de ani. Paulo Coelho e, de multi ani, un autor foarte popular in toata lumea, prin urmare comparatia cu el m-a onorat.
Ct. S.: Despre anumite personaje ale dvs., in special din „Si daca e adevarat“, s-a spus ca nu sunt autentice, ca sunt „prea bune pentru a fi adevarate“.
M. L.: Nu cred ca Susan, din romanul pe care il lansez acum, in Romania – „Unde esti?“ – e un personaj foarte bun, nici foarte placut. Susan isi va abandona propriul copil, il va face sa sufere foarte tare pe cel care o iubeste sincer – se culca cu multi barbati in timp ce se afla in Honduras. Nu e deloc o persoana inocenta, e foarte egoista, prin urmare nu cred ca pentru ea e valabila aceasta observatie. Insa, in unele romane ale mele, personajele sunt „prea bune pentru a fi adevarate“. E un lucru facut intentionat: e unul dintre telurile mele, un lucru de care sunt foarte bucuros – sunt atat de bune, pentru a fi adevarate, incat, in mod normal, nu crezi ca sunt adevarate. Telul meu, ca scriitor, e sa conving ca ele sunt autentice, la sfarsitul romanului.
Ct. S.: in sfarsit, care e scopul literaturii dumneavoastra – a fi autentica, sau a fi, pur si simplu, populara – nu neaparat in intelesul de „bine vandut“, ci de „bine citit“?
M. L.: E foarte greu sa le separi pe cele doua. S-ar putea ca unora sa nu placa acest lucru, insa a face pe cineva sa creada in simplitate e mult mai complicat decat a-l face sa creada in lucruri complicate.