Optimismul unui eurosceptic
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Dupa o scurta experienta italiana pot spune ca am devenit optimist cu privire la viitorul Romaniei. Contrastul uluitor dintre cultura civica a poporului italian si felul in care functioneaza democratia in viata de zi cu zi a Italiei, mi-a demonstrat ca, daca dragoste cu sila nu se poate, democratizare „cu sila“ se prea poate. Acum mai trebuie sa imi demonstrez ca proiectul european va functiona cel putin 50 de ani de acum inainte si nu voi mai avea nici un motiv pentru a dori parasirea Romaniei.
In urma procesului de democratizare, clivajul dintre nordul Italiei si sud s-a acutizat, lasand de multe ori impresia unei posibile ruperi a „cizmei“ italiene.
Cand in anul 1963 Gabriel Almond si Sidney Verba publicau „Cultura civica“, carte ce incerca sa masoare gradul de cultura politica democratica al catorva natiuni din blocul occidental, cultura civica italiana era considerata a fi mai degraba una a aspiratiei, infrastructura democratica fiind departe de a fi prezenta in Italia. Din 1963 pana in 2006, Italia a fost fericita „victima“ a unui proces de democratizare fortata a societatii, sub impulsurile Razboiului Rece sau ale construirii proiectului european. Este probabil ca si doctrina sociala a Bisericii Catolice, substantial modificata la Conciliul Vatican II, sa fi avut rolul sau, mai ales in conditiile in care Italia, tara ce gazduieste Vaticanul, este subiectul cel mai la indemana pentru experientele pastorale ale Bisericii.
In urma acestui proces de democratizare, clivajul dintre nordul Italiei (mult mai receptiv fata de schimbari) si sud (mult mai conservator) s-au acutizat, lasand de multe ori impresia unei posibile ruperi a „cizmei“ italiene. Dar, in ansamblu, statul italian a acceptat in intregul sau, jocul democratic. Poporul italian a ramas in schimb acelasi, procesul de asumare a unei noi culturi politice de catre un popor fiind infinit mai dificil decat cel de asumare a democratiei de catre structurile politice ale unui Stat.
Din acest punct de vedere, al clivajului dintre popor si Stat, Italia este o tara a contrastelor. Pe de o parte in Italia intalnim drumuri relativ bune, servicii publice la standarde europene, tentative, partial incununate de succes, de suprimare a birocratiei inutile, respectarea normelor de mediu, alternanta la guvernare si o vointa a Statului de a impune respectarea legii. Pe de alta parte, intalnim razboaie intre grupari mafiote (ultimul razboi, incheiat acum nici o saptamana, la Napoli, sub presiunea amenintarii cu... Interventia armata), lungi dispute politice pe teme variate dar si un interes crescand fata de extremismul politic. Vizitand libraria unui mic orasel de provincie din nordul Italiei am fost surprins sa descopar standurile de stiinte politice si istorie, intesate cu carti dedicate studierii fascismului si comunismului, semn ca publicul cititor italian doreste sa se raporteze, intr-un fel sau altul, la cele doua traditii politice radicale ce i-au marcat istoria (Italia, desi nu a fost un stat comunist, a trecut nu de putine ori, dupa 1918, sau, mai ales, dupa 1945, prin riscul de a deveni unul).
Interesul fata de extremism este o reminescenta a tipului de cultura politica specifica Italiei (ca si Romaniei). Fara sa fie un fenomen ingrijorator in sine (acest interes este dublat in Italia, si ar trebui sa fie si in Romania, de cautarea unei bunastari materiale), aplecarea neobiectiva fata de trecutul nedemocratic poate sa fie, cred eu, un bun protector al identitatii culturale a unui popor, in conditiile in care poporul respectiv trebuie sa treaca printr-o democratizare, din multe puncte de vedere, fortata.
Pe de o parte se pot intalni in Italia murdarii din cele mai diverse pe strada, pe de alta parte se gasesc politisti ce avertizeaza grijulii trecatorii sa nu calce in acele murdarii, semn ca institutiile statului sunt constientizate in Italia ca sunt in serviciul cetatenilor si nu al salariului propriu.
Romania nu se gaseste departe de aceasta imagine a Italiei. Dupa 1989, procesul de democratizare al unei Romanii cu o cultura politica dependent parohiala (deloc straina de cea a Italiei imediat postbelice) a fost impus intr-un ritm alert de nevoia parasirii blocului ex-sovietic si a integrarii in blocul occidental. Acest proces de democratizare, ce a marcat pozitiv (si sper din tot sufletul ca procesul sa continue, macar pana ajungem nivelul Italiei) infrastructura Statului, nu a influentat prea mult raportarea poporului la mediul politic. Clivajul Nord-Sud intalnit in cazul Italiei se regaseste (mult mai atenuat, e drept) in relatiile dintre Transilvania si Banat cu „Vechiul Regat“.
Desi mult mai marcati de trendul european al corectitudinii politice, romanii evita sa se raporteze cu adevarat sincer fata de propria istorie (cu exceptia unor mici „scapari“ – cazul prezentei Maresalului Antonescu in primii zece Mari Romani sau a lui Nicolae Ceausescu in primii 11). Increderea manifestata de romani in doua institutii non-democratice (Biserica si Armata), dar si neincrederea in structurile democratiei (Parlament, partide politice) poate fi asezata in sinonimie cu interesul poporului italian pentru extremele sale politice.
Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana va presupune (pe toata durata functionarii Uniunii) un continuu efort de stabilizare si normalizare democratica a Romaniei. Efort pe care il vor sustine mai ales... altii. Acest lucru pare sa fie unica solutie pentru tari cu o cultura politica parohiala, precum Italia sau Romania.
Acest lucru face probabil ca cei 20 de ani brucanieni (eventual, repetati dupa momentul 1 ianuarie 2007) sa fie suficienti pentru a ajunge din urma si poate chiar a depasi Italia. Aceasta si cu conditia ca proiectul european, sa reziste 20 de ani, lucru putin probabil in conditiile in care Uniunea Europeana pare mai degraba un azil pentru „batranul Continent“, decat un (atat de necesar pe plan global) „imperiu al democratiei“.