America: exceptionalism si geopolitica (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura politica »
Autor: George Maior
Wilson si Kissinger
Nimic nu reflecta mai bine latura exceptionalismului in politica internationala americana, caracterul sau misionar, propensiunea spre categorii morale universale si absolute, decat experienta intelectuala si mai ales cea de practica politica a Presedintelui Woodrow Wilson. De fapt, mostenirea „wilsoniana“, ca paradigma a politicii externe americane, ca identitate a definirii prezentei Americii in lume, in universul international, ca mod de relationare cu fortele care actioneaza si se misca in sistemul relatiilor internationale) se regaseste plenar in evolutia politicii acestui stat de pana acum (sugestiv fiind faptul ca atunci cand presedintele Bush vorbea de controversatul „razboi global impotriva terorismului“, nu putini au fost cei care au sugerat apelul la viziunea lui Wilson asupra lumii pentru a identifica strategia adecvata de combatere a acestei noi provocari existentiale pentru America).In diplomatie, revolutiile sunt rare, chiar foarte rare. In general, ele tin de reasezari structurale ale ordinii internationale, de recompuneri ale acesteia in functie de dinamica echilibrelor de putere, de multitudinea de forte aflate in miscare, in interactiune in sistemul international.
Ajuns presedinte la un moment de cotitura pentru evolutia Americii in ordinea internationala, conceptia lui Wilson asupra politicii si relatiilor internationale a intors practic pe dos ideile traditionale ale diplomatiei si a modului cunoscut de configurare a relatiilor dintre state, asa cum evoluasera ele in experienta europeana. Opus organic notiunilor europene de echilibru al puterii, Wilson a vazut in moralitate sursa cea mai importanta de realizare a stabilitatii si pacii in sistemul international. El nu s-a sfiit sa isi exprime convingerea ferma ca nu exista o moralitate speciala a statelor, diferita de moralitatea indivizilor, apreciind ca aceleasi criterii etice ar trebui sa fie aplicate atat statelor cat si indivizilor. A ridicat opinia publica, inclusiv opinia publica internationala (notiune inexistenta sau complet ignorata la acel moment istoric), la rang de factor principal de legitimitate in judecarea comportamentului si actiunilor statelor in raporturile internationale si in diplomatie. A considerat ca democratia este sistemul politic cel mai adecvat pentru prezervarea pacii in relatiile internationale, apreciind ca numai politicile externe ale statelor democratice sunt concordante cu principiile morale ce valorizeaza pacea in detrimentul agresiunii si razboiului. A considerat ca statele democratice pot coopera nu numai in lumina intereselor nationale inguste ci din ratiuni legate de o interpretare esentialmente altruista a lumii. In sfarsit, a crezut cu tarie si cu o fervoare de-a dreptul religioasa ca natiunea sa, America, este exponentul cel mai pur al acestor principii si standarde si ca este de datoria ei sa actioneze constant pentru constructia unei noi lumi internationale, a unei „noi ordini internationale“ bazate in mod fundamental pe aceste principii, care, desi deriva din experienta americana, au valoare universala. De aici conceptul atat de pretios pentru justificarea politicii externe si de securitate americane in termenii raspandirii, a extinderii democratiei, insusi Wilson considerand ca „puterea americana se va atrofia daca Statele Unite nu vor raspandi libertatea pe glob“ si ca o lume intr-adevar sigura nu poate fi legata decat de instaurarea de regimuri democratice in cat mai multe state (de unde si controversata propensiune spre interventionism a politicii globale americane, uneori fara luarea in considerare a constrangerilor de tip geopolitic si strategic, care a implicat adesea investitii de energie politica si strategica in zone dificile ale planetei).
Se vede clar ca Wilson preia multe din elementele constitutive ale exceptionalismului american traditional si le ridica la dimensiunea unei noi filozofii politice de interpretare a relatiilor internationale, dar si de actiune politico-strategica aplicata in universul politic international. Daca ar fi ramas un simplu profesor de politologie la una din universitatile americane (chiar cu mare reputatie academica si intelectuala) probabil ca opera lui Wilson ar fi fost usor catalogata ulterior in linia internationalistilor liberali sau a acelor idealisti utopici increzatori in virtutile progresului etic in relatiile internationale la inceputul unui nou secol – secolul XX – care se anunta deosebit de luminos si fecund din aceasta perspectiva. Nu ar fi fost poate vorba de ceva foarte original in perspectiva politologica: un alt nume in linia unui curent interesant de gandire a relatiilor internationale, cu radacini in filozofia kantiana si in traditia iluminista, dar fixat puternic in ethosul american al misionarismului, al destinului special al Americii legat organic si obsesiv de promovarea ideilor libertatii si ale democratiei. Dar Wilson a ajuns om de stat, presedinte al Americii si a avut indrazneala sa operationalizeze o asemenea viziune tocmai pe fundalul celei mai cumplite conflagratii mondiale cu care se confruntase umanitatea pana atunci, primul razboi mondial (e interesant ca pleiada de teoreticieni „internationalisti liberali“ sau „idealisti“ precum Zimmern, Murray sau Butler, profesori la universitati celebre precum Columbia University din New York, au recunoscut ca Woodow Wilson este primul om de stat care a incercat sa introduca morala si criterii etice in fundamentarea politicii internationale).
In diplomatie, revolutiile sunt rare, chiar foarte rare. In general, ele tin de reasezari structurale ale ordinii internationale, de recompuneri ale acesteia in functie de dinamica echilibrelor de putere, de multitudinea de forte aflate in miscare, in interactiune in sistemul international. Asa s-a intamplat dupa turbulentele razboaie napoleoniene, cand la Congresul de la Viena a fost negociata o noua ordine europeana, cladita pe un echilibru diferit al puterii, cu participarea principalelor state si imperii ale acelui timp istoric (Rusia, Austria, Anglia). Tot o revolutie de acelasi gen a avut loc atunci cand, datorita geniului lui Bismark, Germania unificata a preluat initiativa in politica europeana, stabilind o alta compozitie a echilibrului puterii continental. Bineinteles, sfarsitul razboiului rece, prin colapsarea imperiului sovietic se poate incadra la fel de bine in categoria de revolutie politico-diplomatica si strategica in relatiile internationale. Poate si evenimentele din 11 septembrie 2001 cand pentru prima data relatiile internationale si securitatea au fost influentate de aparitia decisiva a unui nou tip de actor international, non-statul capabil sa agreseze serios statul, ca structura legitima a sistemului politic international.
Revolutia diplomatica autorata de Wilson are insa un caracter cu totul special datorita incercarii sale sistematice de a schimba fundamental sensul diplomatiei si al politicii internationale in raport cu vechile experiente europene, centrate pe echilibrul puterii si o valorizare excesiva a notiunii de interese statale, vazute aproape exclusiv prin prisma puterii si a elementelor materiale, de ordin teritorial sau economic. Wilson a repudiat ideea draga europenilor de echilibru al puterii prin apelul la conceptele de securitate colectiva, de cooperare, de asezare a lumii internationale pe terenul justitiei si dreptului international. Din acest punct de vedere, Wilson ar fi fost cu siguranta foarte surprins sa afle ca in dezbaterea asupra diferentelor de filozofie politica dintre America de astazi, angajata in „razboiul global impotriva terorismului“ si Europa de astazi, care face adesea apeluri la legitimitate si la legalitate internationala, americanii sunt considerati razboinicii de pe Marte in timp ce europenii sunt pasnicii moralisti de pe Venus, care valorizeaza etica si dreptul international.
Daca luam aminte la efectele imediate ale viziunii lui Wilson asupra ordinii interbelice, putem constata imediat ca idealismul sau politic a esuat in mod tragic. Incercarea de a realiza securitatea colectiva pe structura Ligii Natiunilor si a unui ipotetic drept international universal s-a blocat fundamental in campul realitatilor istorice, geopolitice si de putere concrete, care au dus la un nou razboi catastrofal.