Invierea mortilor
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
„Un text nitel ciupit de senzationalismul lacrimogen“, apreciaza Ion Cristoiu dupa ce reproduce un citat din „Fantomele lui Pacepa“, carte publicata de un fost ofiter DIE sub pseudonimul Gheorghe Ionescu Olbojan. Iata citatul: „Si astazi fantomele anului 1978 trec pe langa noi nebagate in seama, prezentandu-se drept cine nu sunt, adica identificandu-se cu numele false pe care le-au primit cadou de la cadristi si nu cu numele cu care au fost inregistrati la starea civila, dupa nastere“. Identitatea adevarata ramane pe veci pierduta intrucat – explica autorul cartii , adica „fantoma“ de pe coperta ei – „regulile conspirativitatii spun ca un ofiter fantoma nu revine niciodata la un nume purtat anterior, altfel s-ar compromite ideea de conspirativitate brodata in jurul persoanei sale“. Ion Cristoiu precizeaza ca reciteste „Fantomele lui Pacepa“, cartea fostului ofiter DIE, „pentru a face fata discutiilor despre Dosariada“. Ironia pretextului recitirii se va vedea pe parcurs: ideea sau teza cartii, preluata in comentariul lui Cristoiu din „Historia“ (nr.58/2006) este ca deconspirarea spionilor – sau a altor personaje din dosariada – n-o mai poate face nici macar moartea, dupa ce spionul respectiv a trait o viata ingropat in pseudonimul (identitatea) ce i s-a dat la a doua lui nastere. A doua nastere dureaza mai mult si e mai grea decat prima: „De porecla «Fantomele securitatii» – scrie Ion Cristoiu inspirat de respectiva carte – se bucurau ofiterii trimisi in strainatate sub identitati false, posedand documente contrafacute menite a-i infatisa drept cetateni ai unor tari occidentale. Conspirarea lor era deplina. In toate cazurile fantomele dispareau pur si simplu de acasa. Unele erau anuntate ca victime ale unor incidente; altele ca disparute pur si simplu. Mortii erau inmormantati cu bocetele familiei. Se intelege ca insul din sicriul batut in cuie era un altul. Potrivit lui Gheorghe Ionescu Olbojan, lucratorii de la Pompe Funebre erau ofiteri DIE. DIE se ocupa si de intretinerea mormintelor“. Cum se pregateau fantomele? „Viitoarele fantome erau pregatite in case conspirative ale Securitatii, sub indrumarea unui singur ofiter DIE, singurul care stia de existenta agentului“. Acele case reproduceau intocmai confortul, tehnica si conditiile de trai din Occident: in asa fel incat „ajungand in Vest ofiterul sa se comporte ca un occidental din tata-n fiu“. „Occidentalul“ nou-nascut in aceste incubatoare autohtone dotate cu tehnica ultraperformanta urma sa treaca o serie de probe. In prima „fantoma“ trebuia sa dea de banuit, sa provoace suspiciuni organelor romanesti: „sa se manifeste ca un strain venit in Romania nu cu ganduri curate“. Trebuia sa patrunda in zone ale secretului de stat, sa fotografieze ostentativ obiective interzise ca sa dea piept cu duritatea Militiei. Aceasta faza pregatitoare e numita „calirea pe teren“. Proba finala ii punea la incercare puterea de adaptare, inteligenta, abilitatea si sangele rece: „Ofiterul, avand asupra sa toate documentele noii identitati, urma sa umble prin Bucuresti ca reprezentant al unei firme straine. Se prezenta la institutiile de Comert Exterior, tragea la hotel, unde trebuia sa faca fata armatei de informatori si provocatori a Securitatii, inclusiv batalionului de prostituate. Daca trecea acest examen de bacalaureat, devenea fantoma de-a binelea“. Fantoma pleca in Occident, se casatorea acolo cu o localnica dinainte stabilita, isi facea o familie si o cariera: „Dupa mai multi ani de implementare, cam 10-12, carora li se spune si ani de adormire, fantoma incepea sa dea semne de viata, potrivit unor comenzi din centrala.“ Drama „fantomelor“ incepe cu defectiunea lui Pacepa: „Dat fiind ca nimeni nu stia ce stie tradatorul si, asadar, ce ar putea deconspira, toate fantomele au fost constranse sa se intoarca in tara. Familii intregi s-au vazut astfel vaduvite de tata, sot, firme si birouri s-au trezit ca le-au disparut colegul sau seful“. Ura fata de Pacepa – spune I. Cristoiu – „isi are explicatia in tragedia personala si profesionala a unor ofiteri, care n-au avut alt pacat decat acela de a lucra intr-un serviciu condus de un tradator. Si astfel fantomele au fost obligate sa redevina oameni. Lesne de imaginat problemele aproape insurmontabile ridicate de invierea mortilor. Celor veniti a trebuit sa li se gaseasca de lucru. Chiar daca scosi din retea, ofiterii nu mai puteau reveni la conditia anterioara. Actele de identitate trebuiau sa ramana asa, dat fiind ca altfel se risca enorm in planul conspirativitatii. Totusi, unii dintre ei, cu complicitatea unor ofiteri de legatura, au pornit in cautarea familiilor care-i bocisera, le facusera parastasul si le pusesera flori pe mormant. In unele cazuri, nevestele se recasatorisera. In altele, mostenitorii isi impartisera averea. Nu e prea greu de imaginat reactiile familiilor la aparitia celor pe care-i credeau morti. Fantomele isi pastrasera identitatile false“. Din toata aceasta poveste senzationala, deloc lipsita de dramatism, Ion Cristoiu spune ca s-ar putea face un film: „Ma gandesc, citind intamplarile cu mortii iesind din morminte, ce film s-ar putea face pornind de la un asemenea caz. Un film care ar trebui sa cuprinda si pregatirea romanului pentru a fi occidental pana-n varful unghiilor si panica starnita de vestea dezertarii lui Pacepa, si socul la intoarcerea in Romania socialista si intamplarea cu familia ce se trezeste peste noapte cu mortul inviat. Si daca ar fi un mare artist, regizorul sau scenaristul ar trebui sa-l faca pe erou sa se sinucida in final. Mortul trebuie sa moara de-a binelea“. Sugestia s-ar putea sa fie ispititoare, noua generatie de regizori a dobandit bune confirmari interne si externe, dar Ion Cristoiu e sceptic fiindca, spune el, „artistii nostri sunt niste bieti activisti pe taramul luptei anticomuniste, nepoti ai lui Sorin Toma si Silviu Brucan din anii demascarii imperialismului anglo-american“. Intr-adevar, tentatia politizarii simpliste a dramei umane ascunse sub giulgiul acestor „fantome“ nu e de neglijat. Exceptand cazul in care Ion Cristoiu insusi s-ar decide sa scrie el scenariul pentru un astfel de film, realizatorul respectivei opere ar fi obligat sa citeasca atent si cu creionul in mana extraordinarele romane inspirate de lume serviciilor secrete scrise de un John Le Carré, pe numele sau adevarat David Cornwell, care, se stie, a lucrat cinci ani pentru British Foreign Service. Carti precum „Tainicul pelerin“, „Spionul care venea din frig“, „Jocul“ – toate traduse in romaneste – au multe puncte de contact cu povestea „fantomelor“ din cartea pe care a citit-o Ion Cristoiu. Ne-ar trebui insa o „fantoma“ romaneasca numita John Le Carré.
Din deceniul satanic
In aceeasi buna revista „Historia“ cercet. Ioana Diaconescu publica un nou episod din serialul prilejuit de descoperirea unui dosar de securitate: „Neutralizarea actiunilor «ostile» in munca de securitate“ (II). Perioada despre care da seama respectivul document este aceea numita de Mircea Zaciu „deceniul satanic“, in care, cel putin judecand dupa volumul si eficienta activitatii informativ-operative in domeniile arta-cultura, asistam la cresterea neobisnuita a vigilentei organelor represive si la largirea ariei de supraveghere a „suspectilor“ din respectivele domenii. Daca ne luam dupa riguroasa „sistematizare a activitatilor dusmanoase“, programele minutioase de masuri contra „oamenilor de arta cu manifestari negative“ precum si dupa intensificarea „recrutarilor angajante“ prevazute de Securitate pentru a tine sub ochi tot ce „misca“ pe taram cultural, ar trebui sa credem ca dizidenta cu diversele ei forme atingea atunci cote spectaculoase, reprezentand un pericol letal pentru stabilitatea regimului si linistea dictatorului. Securitatea capitaliza, inventa ori augmenta informatii despre „activitatile dusmanoase ale fostilor condamnati“, „comentarii dusmanoase“ stimulate de stirile de la Europa Libera, contacte, dialoguri si chiar colocvii cu schimburi de experienta intre fostii detinuti, „lucrari memorialistice“ cu caracter periculos, relatii cu straini, „grupuri subversive“, „persoane suspecte de preocupari ostile impotriva R. S. Romania“ etc. Aceste informatii si propuneri de masuri induc destinatarilor – sefi ierarhici pana la conducerea superioara de partid si de stat – ideea impotrivirii organizate si a unei veritabile retele conspirative, ceea ce nu putea starni decat ingrijorare si teama, dar si incredere in veghea patriotica a Securitatii. In consecinta, crede autoarea serialului, „asupra culturii si oamenilor ei se arunca o plasa vascoasa cu mii de ochiuri ce prinde in ea fiinte, sate, orase, pamant, aer si apa.
In anii ‘80 mai cu seama aparatul securist strangea cu voia partidului si guvernului ca intr-o menghina si apoi cerceta, daca mai ramanea ceva in urma, tot ce inseamna asezare omeneasca cu structurile ei intelectuale“. Nu lipsesc, cum vedem, notele apocaliptice. Plasa cu „fiinte, sate, orase, pamant, aer si apa“ e, din acest punct de vedere, memorabila. La fel sugestia desertului („daca mai ramanea ceva in urma“!). Traiam, nu-i asa, in Siberia. Lasand insa la o parte evidenta supralicitare – desigur, spre a spori dimensiunea „luptei cu intelectualii opozanti“ – planurile, masurile, initiativele si informarile Securitatii dau cu fidelitate tabloul grotesc al perioadei. Absurditatea masurilor este direct proportionala cu megalomania si paranoia dictatorului pe de o parte, cu frica si oportunismul cercului sau oligarhic pe de alta. Toate actiunile securitatii corespund nu numai si nu atat realitatii din teren, cat mai ales asteptarilor cuplului prezidential. De aceea, asemenea documente trebuie, la randu-le, cenzurate de bunul simt si (ne)adecvarea lor macar partiala la realitate. Recentul angajament al Uniunii Scriitorilor cu privire la deconspirarea turnatorilor ramane sa ofere celor curiosi efectul palpabil (scriptic) al „planului de recrutari angajante in deplina concordanta cu nevoile muncii“ (!) despre care se vorbeste in documentul prezentat in „Historia“. Ce stim relativ bine inca de atunci este, in schimb, ca „ofensiva“ impotriva operelor creatorilor de arta prevazuta in „programul de masuri“ a dat roade punctuale. Nota Departamentului Securitatii Statului – Directia 1 din 25 iulie 1986 prevedea, amintind practicile din anii '50: „Se impune sa fie sporita contributia noastra specifica la prevenirea realizarii unor lucrari literar-artistice cu nuanta ostila si intepretabila. In acest scop se va intensifica controlul informativ in randul scriitorilor si scenaristilor, pentru a stabili stadiul elaborarii, lucrarile sau scenariile deficitare din punct de vedere ideologic si a interveni operativ in scop preventiv“. Daca n-ar indica intentia clara a reluarii unor practici din arsenalul politienesc al dogmatismului proletcultist, ar trebui sa radem de absurditatea „interventiei operative in scop preventiv“. Insa nu-i de ras: exemplele interdictiilor din ultimii cinci ani ai dictaturii, cazurile de scrieri cenzurate, „albite“, oprite, retrase de pe piata sau „topite“, retragerea dreptului de semnatura, precum si cele cateva „procese publice“ pe marginea unor opere literare ne arata fara echivoc actionarea clauzei represive. Intrat in degringolada, zvarcolirile sistemului erau ori puteau fi mortale. Intr-adevar, destule semne arata ca ultimul deceniu de comunism a fost unul „satanic“ si grotesc. Documentul din „Historia“ il confirma.