Profitul material – o aspiratie culturala?
articol aparut in Cultura, nr. 48 din 2006-11-16» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
A existat la noi o neincredere funciara in institutiile statului, percepute in timpul comunismului ca instrumente ale puterii. Paradoxul a facut ca aceasta neincredere sa creasca, sa se fixeze si mai temeinic in constiinta noastra in anii de dupa Revolutie. Desi, normal ar fi fost ca lucrurile sa se petreaca invers: acum, in sfarsit, sa fi devenit mult mai increzatori in institutiile noastre - in care se oficiaza, se practica, nu-i asa ?, si se propaga democratia.
Nu au fost exonerate de impetuozitatea acestui reinnoit sentiment nici institutiile cu profil cultural, care, din pacate, nu au putut sa-l evite sau sa-l contrazica, necum sa-l aboleasca.
Neincrederea postrevolutionara in institutiile de cultura are si ea o istorie. Pe cat de clara la prima vedere, pe atat de greu de reconstituit, in pofida faptului ca este recenta sau, poate, tocmai de aceea. Motivatiile ei sunt complicate, adeseori oculte sau indicibile, iar cele vizibile nu sunt toate valabile. Am auzit tot felul de afirmatii - uneori poate prea apasate - referitoare la ea, din interior, ca si din exterior: din partea unor oameni fara experienta in domeniul cultural, a unor parteneri sensibili la avantajele unui anumit stil de administratie ori, pur si simplu, a unor diletanti cu interese intamplatoare.
Cert este ca institutiile de cultura au probleme, capacitatea lor de functionare este debila, nivelul de reprezentare umil iar racordarea la corespondentele europene, minimala. Asa stand lucrurile, ce sa facem cu institutiile noastre? Sa le demolam? intrebarea este retorica, nimeni nu asteapta, presupun, sa puna cineva mana pe tarnacop si sa le culce la pamant, de vreme ce nu sunt institutiile noastre, ci ale statului! Ca sa fie si ale noastre, ar trebui mai intai sa intelegem ca sunt ale tuturor si ca sa intelegem ca sunt ale tuturor trebuie sa ne serveasca si sa ne reprezinte pe toti. Desi suna cam bizar acum, in plin neoliberalism, ma tem ca enuntul este adevarat. La fel de bizar este si sa ne schimbam brusc optica, sa deviem destinul acestor institutii obligandu-le sa aduca profit. Pentru ca profitul in cultura nu este material si nu se masoara in bani. Este moral, iar pe termen lung, national si inestimabil. Acum depinde, desigur, ce vrem mai intai. Vrem sa ne afirmam identitatea culturala, romaneasca si europeana? Vrem sa dedicam cultura comertului cu amanuntul? Vrem sa ne deschidem piata produselor de import? Vrem sa dezvoltam o industrie culturala autohtona de suveniruri? Daca admitem ca aceste institutii sunt depasite, putem lua decizia sa le dezafectam si sa le oferim investitorilor pe un dolar, asa cum s-a procedat in alte domenii pentru a trece fara balast la economia de piata. "Curatenia" care se face in cultura, aruncarea "vechiturilor" la pubela, condamnarea la uitare a "dinozaurilor" par sa prefigureze prezentarea la oferta a unui set, subtire si uniform, de marfuri anonime destinate exportului de completare. Nu e rau ca aceasta intreprindere conteaza pe colaborarea sau parteneriatul unor oameni si firme din sectorul privat. Cu conditia, desigur, sa nu-i puna pe conducatorii institutiilor de stat in situatii neplacute de afaceri in grup si in conflict de interese. Si cu o alta, mai importanta: sa nu se ajusteze profilul institutiilor respective la interesele personale ale sefului sau ale grupului de amici si sustinatori.
In ultimii 17 ani, presa noastra s-a lansat in scenarii, divagatii si acuzatii, generand adeseori confuzii dupa confuzii. Jurnalistii, manipulati de diferite cercuri de putere sau, unii dintre ei, manipulatori ei insisi, au starnit, nu o data, societatea civila impotriva acestor institutii in loc sa analizeze cu minima obiectivitate situatiile de fapt.
Sprijinul politic de care s-au bucurat si se bucura unii responsabili culturali, ca si, uneori, boicotul cu care s-au confruntat din partea puterii sau a societatii civile, nu au facut decat sa produca dificultati si disfunctii la nivel institutional. S-au extins astfel fara menajamente asupra institutiilor statului divergente si idiosincrazii vechi, invidii personale, interese meschine si lupte politice – toate, invaluite in aburul „inalt“ al ideilor, al corectitudinii si civismului. Toata lumea e de acord ca, in prag de aderare la Uniunea Europeana, Romania nu are o strategie culturala. Dovada ca disfunctiile nu s-au remediat in timp, iar problemele nu s-au resorbit de la sine. Daca echipele de conducere – care se succed conform algoritmului politic – isi vor face o datorie de onoare din a-si denigra predecesorii si tot ce s-a construit pana la ei, pretinzand ca realizeaza prin aceasta o reforma, nu numai ca isi vor compromite mandatul, dar vor sfarsi prin a periclita insusi statutul si vocatia institutiilor statului. Tot astfel, daca oficialii nostri culturali vor continua sa abordeze orice proiect – in tara sau in strainatate – scuzandu-se ca reprezinta o institutie tarata, ca sunt mostenitorii unei culturi comuniste pe care ei o desfid si o reneaga, nu se vor alege, personal, decat cel mult cu iluzia puerila a unui respect de circumstanta, in timp ce institutiile pe care le conduc vor ramane la fel de invechite, ba chiar din ce in ce mai anacronice si izolate. Oricine stie ca o institutie nu se poate defini si nu poate performa altfel decat in baza unei legislatii functionale, a unui buget pe masura anvergurii si complexitatii proiectelor, a unei administratii compatibile cu celelalte, similare, si a unui capital de relatii. Nici unul din aceste patru elemente definitorii nu este proprietatea unui responsabil cultural, ci toate sunt instrumentele sale de lucru, cu care opereaza intr-un anumit moment si context politic si economic. Conducatorul unei institutii culturale poate sa faca, pe baza experientei in domeniu, cel mult propuneri de perfectionare, de sincronizare a legislatiei ori, partial, demersuri ce vor avea sau nu audienta sau finalitate, in masura in care forurile decizionale le vor considera oportune. E cazul sa intelegem odata – sau sa nu ne mai facem ca nu intelegem – un lucru de bun-simt: ca legile, in primul rand, sunt cele care ne dezleaga de trecut si ne ataseaza prezentului. Schimbarea sensului unor initiative culturale majore nu se poate realiza decat in temeiul unor legi fiabile si functionale. Or, au putut conta vreodata sau pot, cumva, conta acum responsabilii nostri culturali pe asemenea virtuti legislative? Si-ar fi putut permite sau isi poate permite cineva sa nesocoteasca litera legii? Reformele se fac combatand cu datele si instrumentele prezentului, nu cu cele ale trecutului. Restul e pura demagogie.