Despre morala, arta si invizibil
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura politica » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Cu Jean Cocteau s-a intamplat ceea ce Constantin Noica numea „deschiderea care se-nchide“. Trecand drept monstru sacru al culturii franceze moderne, parinte (dar si copil teribil) al avangardelor pariziene, fie ele literare, teatrale, plastice ori cinematografice, al caror „tovaras de drum“ a fost o vreme, cu Jean Cocteau s-a petrecut o drama de care era perfect constient: ca sa nu se piarda intr-o asemenea nemasurata dispersie, a fost obligat sa devina ermetic. Criptic chiar, cumva in intelesul heraclitic al cuvantului. Fascinat de obscuritate. Era masura de precautie a artistului, amenintat de o prea ampla dislocare spirituala. Asa ca, din prea multa deschidere, acesta s-a inchis, protector, in sine.
Cumva artaudian, Cocteau sustine ca poetului ii este indispensabila o anumita cruzime. El, poetul, daca nu se tradeaza pe sine si nu pactizeaza cu vizibilul, poseda stiinta de a inlocui ornamentalul cu implacabilul. De aici si un cult obscur, dar rezistent, dedicat discretiei. Caci doar prin tacuta violenta indreptata impotriva propriului suflet artistul ajunge la sudoarea acelei morale din care se naste opera.
Dar care este sensul unei atat de paradoxale deschideri-inchizatoare? „Jurnalul unui necunoscut“ (carte tradusa de mine, V. P., si aparuta la casa Pandora-M. din Targoviste in anul 2001) tocmai ca incearca sa desluseasca talcul acesteia. E vorba de taina conditiei cocteene. Efortul autorului francez se-ndreapta catre savarsirea unei sui generis arheologii personale. Iar esenta misterului cercetat tine de soarta creatorului din orice epoca. Cocteau se identifica astfel cu orice artist care-si ia in serios misiunea. Si care sa fie oare datoria artistului? Simplu: sa nu-si tradeze morala. Sa ne-ntelegem bine, insa: prin morala scriitorul nu intelege banala corectitudine consumata in ritmurile vietii cotidiene. Nici fastuosul imperativ categoric kantian. Morala la care face (subtila) referire Jean Cocteau consta in adevarul exprimat de poezie. Iar daca poezia este invocata, atunci inseamna ca suntem deja introdusi pe taramul invizibilului. La limita, miza care se joaca in economia randurilor diariste scrise de Cocteau e data de dialectica vizibilului si a invizibilului. Poezie = invizibil. Si: poezie = comportament secret. Inca: poezie = libertate nelimitata. Ce imperativ categoric? Care pudibonderie morala?
Poezia trebuie sa fie un permanent atentat la pudoare. Cumva artaudian, Cocteau sustine ca poetului ii este indispensabila o anumita cruzime. El, poetul, daca nu se tradeaza pe sine si nu pactizeaza cu vizibilul, poseda stiinta de a inlocui ornamentalul cu implacabilul. De aici si un cult obscur, dar rezistent, dedicat discretiei. Caci doar prin tacuta violenta indreptata impotriva propriului suflet artistul ajunge la sudoarea acelei morale din care se naste opera. Prin urmare, sa fii moral ca artist inseamna sa fii sincer si egal cu tine insuti. De aici si pana la judecata potrivit careia frumosul este exclusiv rodul accidentului nu mai ramane decat un pas. Iar opera in care frumosul se-ntrupeaza risca, daca-i autentica, respectiv purtatoare de adevar personal, sa nu fie niciodata inteleasa. Eventual acceptata, ca in cazul lui Picasso ori al mai sus invocatului Artaud. Sinceritatea inseamna sa fii crud la capatul unei deveniri autofage. Desigur ca poetul autentic nu minte. El intretine un comert deosebit cu inspiratia, care-l ajuta sa dea nastere operei artistice. Mereu, aceasta vine pe lume in chip suspect. Cum sa explici invizibilul prin vizibil?
Ca prelungire a invizibilului in vizibil, opera se caracterizeaza prin trasaturi speciale, in masura s-o singularizeze. Ea il orbeste pe privitor, condamnandu-se astfel la o profunda neintelegere. De aceea, sensurile operei de arta sunt imprevizibile, ineluctabile si imposibil de circumscris unei intelegeri care sa realizeze epuizarea semantica. In ceea ce priveste opera de arta, in cazul de fata Umberto Eco ar fi avut pricini sa fie nemultumit, caci aceasta, dupa cum sustine Cocteau, nu se bucura de un caracter deschis, nu-i opera aperta din semiotica profesorului italian. Inchiderea semantica a operei se datoreaza autenticitatii pe care i-o confera, in chip exclusiv, domeniul invizibilului. Numai vizibilul genereaza o opera deschisa, cu talcurile decelabile destul de lesne si astfel accesibila unor largi comunitati de interpreti. Tocmai de aceea un asemenea gen de creatie tine de specia turismului spiritual, a superficialitatii concludente si arogante. Asa se naste consumerismul in arta, asa e instituita chestiunea intraductibilitatii dintr-un registru in celalalt. Si tot asa apare si paradoxul, care nu consta, de fapt, intr-o contradictie logica in interiorul aceluiasi limbaj, ci in conflicul si in neintalnirea dintre doua limbaje diferite, obligate sa convietuiasca dintr-o pedestra eroare. Imputabila, desigur, doar vizibilului.
Cocteau supune unei excentrice analize impresioniste intervalul cuprins intre vizibil si invizibil. Polii de interes se ordoneaza cuminti, cam la fel ca intr-o expunere ex cathedra: campul artei, domeniul moralei, orizontul stiintei si cosmosul filosofic. Dar sa nu fim naivi... Scriitorul nu face scoala, nu emite teorie, nu secreta prelegeri. E alergic la disciplina. In intelepciunea lui, pe care o simti ca nu-i cea a lumii noastre, a celei vizibile, acopera cam tot ceea ce intereseaza si tulbura spiritul omenesc. Cocteau nu calatoreste sistematic prin registrele enumerate, insa stie sa o faca de parca tot ce atinge s-ar transforma in definitivul unui tratat redus la dimensiunea unei sentinte.
Il simtim in preajma pe Confucius. Speculatiile asupra timpului si spatiului poarta indubitabil amprenta sapientei orientale. Nici Buddha nu e prea departe. Adie parfum de Schopenhauer, iar analogia cu modelul eminescian din poemele cosmologice sau din reveriile vedice (ca lumea-i vis, ca micul il include pe mare, iar marele e compus din mic etc.) nu-i tocmai fructul fortarii. Prin tot ceea ce scrie in acest „Jurnal“, Jean Cocteau traseaza harta unui itinerar fabulos, conceput in buna traditie a relativismului antic. Iata de ce autorul nu-i un moralist. El nu preda nimic, nu da lectii, nu moralizeaza. Nici macar atunci cand vorbeste despre morala. Invoca numai propria-i morala, cu totul alergica la orice forma de exhibitionism. Launtric, desigur, caci exhibitionismul exterior, in varianta sa fizica, nu-i altceva decat semnul unei prea omenesti slabiciuni. Pe care o poti ironiza sau deplange, dar pe care nu o poti condamna. In schimb, exhibitionismul sufletesc provoaca acerba rezistenta a invizibilului. In fata sa, poetul e intrigat, apoi explodeaza in revolta. O face pentru ca invizibilul se cuvine respectat si protejat.