Clasa muncitoare in drumul spre nicaieri
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
„Merg muncitori la uzina/ Pasii li-s grei dupa cei patruzeci si cinci de ani/ De lumina/ Clasa muncitoare, mandra ca un soare/ Mandra ca un munte de fier/ Clasa ne-ndrumeaza, si ne lumineaza/ Glasu-i se inalta victorios, pan’ la cer/ Mare ca un munte de fier/ Soare pe un munte de fier/ Tare ca un munte de fier / Clasa muncitoare…“ (Cargo, „Clasa muncitoare“)
Din cate observam, in Romania nu a fost eradicat somajul, in Romania sunt zone gri in care exista foarte putine locuri de munca, orase mici si in primul rand o Moldova romaneasca aflata in pragul unei reruralizari primitive si necontrolate. In Romania, clasa capitalistilor s-a format pe seama statului, prin furtul din fondurile fixe si chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat, prin pauperizarea progresiva a clasei muncitoare, acum „dislocata“, manipulabila, confuza ideologic.
Realitati contrastante, concepte irelevante…
Orice discutie legata de functionalitatea clasei muncitoare in Romania produce controverse interminabile. Acum, in epoca ambiguitatii statutelor si rolurilor sociale, se poate invoca faptul ca nici in tarile occidentale, in spatii cu neintrerupte traditii si eficiente experimente capitaliste, tema nu este elucidata. Desi notiunea de „clasa muncitoare“ este utilizata frecvent in spatiul public, se pare ca, in mod real, ea a ocultat o definitie clasica. In epoca lui Karl Marx, existenta „armatelor industriale“ facea proiectul comunist posibil (cucerirea puterii politice, transformarea radicala a societatii, egalitarismul si prosperitatea tuturor, republica universala). Marxistii, marxist-leninistii, stalinistii, maoistii, castristii etc. mizau pe superioritatea numerica a proletariatului. Astazi insa, clasa muncitoare pare un mit, atat in Occident, cat si in Romania (dupa Samuelson, folosirea prestarii unei munci drept criteriu al ierarhizarii sociale este impracticabila, caci in societatea moderna muncesc nu doar cei care presteaza o munca fizica, ci si cercetatorii, profesorii, inginerii, medicii, artistii; si ei produc „valoare adaugata“; clasa muncitoare nu mai este o clasa pentru sine, isi pierde constiinta istorica, iar ca segment social difuz este „ineficienta“ din perspectiva politica; apoi, in tarile postcomuniste precum Romania apar forme surprinzatoare de asociere, precum sindicatele profesorilor, cadrelor sanitare etc.).
Mai mult, aparitia clasei de mijloc, clasa echilibrului social, a afectat structura si finalitatile proiectului comunist. Dar ce (mai) este o clasa sociala? „Un rang, un trib, o cultura?“. Complicata lume a subsistemelor presupune functionalitatea catorva microclase definite in functie de ocupatie si stil de viata. Or, in Romania tranzitiei postcomuniste orice criteriu pare caduc. Nu putem opera nici macar cu criteriul tinutei vestimentare (de sorginte arhaica), pentru ca multi dintre romani, indeosebi cei din sectorul public, se imbraca de la second-hand, iar salariul mediu il incadreaza pe muncitorul calificat (uneori) deasupra intelectualului (astfel, un agent de paza de la o policlinica privata are un salariu mai substantial decat un asistent universitar sau chiar decat un medic angajat la spitalul public).
Fata de tendintele din tarile central-europene de a introduce, inca inainte de 1989, mecanisme de piata si forme de economie privata, Nicolae Ceausescu aplica un etatism total, statul comunist controland toate procesele sociale. Astfel, studiul „Structura sociala“ (coordonator stiintific Honorina Cazacu) constata ca, inainte de 1989, in Romania structura sociala cu un grad de diferentiere sociala mai pronuntata era inconsistenta. S-au folosit drept criterii de evaluare salariul, consumul cultural, confortul; dupa aplicarea acestor criterii s-a ajuns la finalizarea analizei sociologice: detineau un statut superior in societate: dupa salarii – 1,2% din populatia activa; dupa consum cultural – 5,1%; dupa confort si locuinta – 24,8%. Deci, ca structura sociala, Romania ceausista ilustra corpul social stalinist: doua clase, muncitorimea si taranimea, pe de o parte, intelectualitatea, pe de alta parte.
Decembrie 1989 nu a avut efecte sociale imediate, privatizarea lenta, selectiva si nu de putine ori viciata a intarziat schimbarile de structura si a implicat investitori de calitate indoielnica – ma refer la cei care s-au grabit sa obtina in timp record profituri uriase, au concediat rapid un mare numar de muncitori pentru care sistemul de protectie sociala are putine posibilitati de reconversie profesionala si ajutor social semnificativ, au falimentat „fabricile si uzinele“ achizitionate, vanzandu-le (dupa un comportament deja sterotipal!) la fier vechi, pe „bani buni“. Nimanui nu i-a pasat de sutele de mii de familii care au fost nevoite sa „se descurce“ cautandu-si de lucru in Occident (multi muncitori calificati, chiar cu „inalta calificare“, au preferat provizoratul muncii in Occident). Fenomenul necontrolat a determinat un recul demografic fara precedent in modernitate. De aceea, zilele acestea am asistat cu stupoare la felul in care este emisa si mediatizata in debutul integrarii europene formula „in Romania exista o criza a fortei de munca“! Din cate stim, din cate observam, in Romania nu a fost eradicat somajul, in Romania sunt zone gri in care exista foarte putine locuri de munca, orase mici si in primul rand o Moldova romaneasca aflata in pragul unei reruralizari primitive si necontrolate. In Romania, clasa capitalistilor s-a format pe seama statului, prin furtul din fondurile fixe si chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat, prin pauperizarea progresiva a clasei muncitoare, acum „dislocata“, manipulabila, confuza ideologic.
De aceea, nici astazi „Romania profunda“ nu agreeaza capitalismul, incarnat pentru ea de patronul abuziv. Dupa ce timp de cateva decenii capitalismul a fost demonizat din perspectiva ideologiei comuniste, perioada postcomunista, cu panoplia de privatizari frauduloase, scandaluri de coruptie si aparitia capitalistilor opulenti, a aratat fata premoderna a acumularii de capital. Pentru multi dintre romani, capitalismul autentic este doar in experienta occidentala, capitalistii nostri nefiiind in stare sa simuleze macar, in virtutea traditionalului nostru mimetism, comportamentele sociale occidentale. Astfel, cei mai multi dintre muncitorii romani au cunoscut doar fenomenele de criza ale sistemului capitalist, adica somajul, inflatia, sarabanda preturilor la servicii, intrarea in „cultura saraciei“, capcana sistemului de credite. Clasa de mijloc, inconsistenta ca numar (cateva sute de mii de indivizi) si nesemnificativa ca putere de cumparare si capitalistii (unii dintre ei, mai ales cei care au investit in media, reusesc sa manipuleze eficient opinia publica) sunt factori care incearca sa anime un esichier politic cat mai reprezentativ pentru o societate pluralista. Topurile de ierahizare a „celor mai bogati romani“ au devenit o prezenta familiara, un produs bine vandut, pe care romanii obisnuiti, adica „muncitorii“, le citesc, devorandu-le cu patima cu care consuma o telenovela.
Chiar daca statisticile si discursul oficial vorbesc de cresteri economice, observam cum societatea romaneasca se polarizeaza (oligarhic) precum in tarile lumii a treia, precum in contrastanta America Latina, intre cei foarte bogati si cei foarte saraci si redusi la orizontul grijii zilei de maine. Conform datelor furnizate de Ancheta Bugetelor de Familie (ABF), in anul 2004 cei mai bogati dintre romani dispuneau de 39% din totalul veniturilor disponibile, iar cei mai saraci de numai 8%. Fata de 1990, numarul muncitorilor industriali scadea in 2003 cu aproape doua milioane (4.005.000 in 1990), reprezentind doar 27% din populatia ocupata (36-37% in 1990). Clasa muncitoare „clasica“ nu mai detine un rol politic (ce-i drept, el era si inainte formal) si economic (s-a schimbat si natura propietatii, iar sectorul industrial si-a pierdut predominanta economica) esential, suporta un dramatic episod de reductie si de diferentiere ca proces de diversificare si reconfigurare a inegalitatilor ca manifestari ale restructurarii de clasa („Calitatea Vietii in Romania“, Editura Expert, 2002). Muncitorimea si-a pierdut si prestigiul social (acesta este afectat si de felul in care muncitorii bucuresteni si minerii s-au compromis lasandu-se instrumentati, in calitate de „arma in lupta antifascista“, in evenimentele din anul 1990, mineriadele deceniului zece, fenomenul „Piata Universitatii“). Dincolo de ce a pierdut sau a abandonat pe drumul tranzitiei, proletarizata si compromisa, muncitorimea mai este „ilustrativa“ doar ca structura saraca, pe care se mai mizeaza doar ca segment electoral. Potrivit unui studiu de expertiza al Bancii Mondiale, rata saraciei a crescut semnificativ, afectand in 2003 existenta cotidiana a unui sfert din populatia Romaniei. In acest context, accentuat de ruralizarea unei parti din populatia urbana, ca solutie de subzistenta dupa disparitia celor mai multi dintre mamutii economici (indeosebi combinatele chimice) si ca efect al inchiderii celor mai multe mine din Valea Jiului si Banatul montan, saracia, subdezvoltarea, dezvoltarea asimetrica si malformanta a societatii romanesti sunt principalele fenomene care ar trebui sa constituie prioritati de agenda politico-sociala si nu doar electorala.
Sindicalism si artefacte festiviste
Acum, in Romania, „miscarea sindicala“ oscileaza intre formalism si „mult zgomot pentru nimic“. Multe dintre aceste sindicate devin o anexa politica, functionand doar ca posibilitate de manifestare a obedientei liderilor sindicali vizavi de managerii institutiilor. Sindicalistii din invatamant se plang de lipsa de reactie, de parazitismul liderilor, de „incremenirea lor contemplativa“. Unii dintre fostii mei studenti, azi profesori in invatamantul preuniversitar, spun ca directorii de scoli, licee, precum si inspectorii scolari se comporta ca si patronii, folosesc sindicatele ca „masa de manevra“ si le controleaza pentru ca acestea sa nu le pericliteze pozitiile (sunt inspectori scolari care au imbatranit in sistem!). Prezenta sindicatelor se face simtita cand platesti cotizatia care se regaseste pe „fluturas“, dar nu si in declaratia de venit global; de Craciun poti primi, eventual, si un bon valoric.
De altfel, „sindicatele zgomotoase“ sunt cele din institutiile de stat, sindicate care santajeaza autoritatile in momentele-cheie ale activitatii de profil, neexistand un dialog continuu si eficient cu patronatul, revendicarile fiind predominant salariale; negocierea contractelor individuale de munca, Codul Muncii, abuzul patronal, poate si reconstruirea vocatiei civice (componenta esentiala a spiritului european) nu sunt finalitati sindicale. Uneori imi pare absurd ca profesorii, cadrele medicale si lucratorii din justitie sa fie organizati in sindicate, in forme de asociere profesionala consacrate de muncitori. In acelasi timp, sindicatele muncitoresti sunt silentioase, desi cei mai multi dintre muncitori sunt platiti mizer de patronii care ii ameninta sistematic cu concedierea sau cu aducerea de forta de munca ieftina din China (de unde popularizarea formulei ca in Romania ar exista o criza a fortei de munca!). Poate de aceea, in locul dialogului permanent si dinamic pe care sindicatele, de regula, il angajeaza cu patronatul, sindicalistii recurg la forme radicale si „contraproductive“ de protest „neautorizat“, precum blocarea soselelor (blocarea mersului trenurilor era o metoda mai eficienta in primul deceniu postcomunist, ceferistii obtinand cresterile salariale solicitate!). Politizarea sindicatelor de catre partidele politice este un reflex comunist. In loc sa trateze cu patronatul conditiile in care muncitorii isi vand forta de munca, sindicatele devin o trambulina politica; se nasc astfel asocieri incompatibile intre liderii sindicali si cei politici, ba, mai mult, destui sindicalisti reprezinta atat sindicatele cat si partidele politice (de regula guvernamentale), fiind prezenti chiar pe listele electorale ale unor astfel de partide (este binecunoscuta practica PSD si ascensiunea liderului sindical Miron Mitrea, azi lider de marca al PSD; mai nefericit a fost apetitul peremist al lui Miron Cosma!).
Degradarea clasei muncitoare este vizibila si in manifestarea artefactiala a unui comportament care altadata era sarbatoare si exprimare a constiintei de clasa, a solidaritatilor specifice. Din „Unu Mai Muncitoresc“ a ramas doar maialul individualizat si transformat in picnic privat sau cel mult in gratar cu amicii, „gratar“ cu mici si bere, sau oportunitatea unei minivacante; si lucrurile acestea se intampla in timp ce in Occident „cei care muncesc“ demonstreaza traditional impotriva politicilor sociale ale propriilor guverne, a razboiului din Irak, a globalismului si a „imperialismului american“. Dar ce este mai grav este felul in care cei care sunt considerati, dupa tiparele simplificatoare ale definitiilor marxiste, muncitori isi considera statutul unul marginal; cu diferite prilejuri, acestia eludeaza identificarea lor cu muncitorimea; cum oricum fac confuzii intre profesie si ocupatie, de cele mai multe ori, muncitorii care isi reneaga apartenenta sociala spun ca sunt sudori de diverse aplicatii, instalatori, „lucratori cefere“, electricieni, operatori chimisti, orice, numai muncitori nu! E ca si cum statutul de muncitor s-ar echivala cu saracia, marginalizarea, acceptarea oarba a manipularii.
Chiar si cei care au sensibilitati de stanga nu-si afirma optiunea din cauza asocierii automate a acesteia cu sistemul comunist. Edificatoare pentru o astfel de perceptie este si anecdotica cu pretentii de definire a esentei „miraculoase“ a comunismului: „Cele 7 minuni ale comunismului sunt: 1. Toata lumea avea de lucru; 2. Desi toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea; 3. Desi nimeni nu muncea, planul se facea peste 100%; 4. Desi planul se facea peste 100%, nu puteai cumpara nimic; 5. Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate; 6. Desi toata lumea avea de toate, toti furau; 7. Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.“
Si totusi, sindicalismul mai naste si in Romania atitudini de stanga si chiar eroi. Este si cazul inginerului Virgil Sahleanu, liderul sindicatului de la Tepro Iasi, asasinat, se pare, la comanda patronului ceh. Acesta este omagiat de Partidul Alianta Socialista (organizatie cu o ideologie sincretica, socialista si crestin-traditionalista) ca simbol al sindicalismului romanesc: „… un lider de sindicat care nu a putut fi corupt pentru a renunta la lupta sindicala, crezand cu tarie in cauza sa si a celor oropsiti, iar telul sau a fost ca fabrica sa nu fie privatizata fraudulos ori sa functioneze cu deficiente“ (pagina de informare a UTS-Iasi). Interesanta este si „cariera“ imaginii lui Ernesto Rafael Guevara de la Serna (1928-1967). „Romanticul“ lider communist este perceput ca figura emblematica a insurgentei si se rasfata pe tricouri, in grafitti, pe fundalul unor videoclipuri hip-hop. Practicant al radicalismului total, globetrotter communist, „parinte“ al razboiului „modern“ de gherila („Pasajes de la Guerra Revolucionaria“, „Guerra de Guerillas“, „Guerra de Guerillas: Un metodo“), o „extravaganta“ a lumii comuniste, Guevara este astazi idolul rebelilor fara cauza.
Eclectismul politic si ideologic, confuzia, perimarea conceptelor din „arhiva“ marxista fac posibile si astfel de perceptii.