„Artistul poate arunca o privire peste propriul sau umar, in eternitate“
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura interogatiei »
Autor:
George Tzipoia in dialog cu Gabriela Bidu
L-am cunoscut pe George Tzipoia in urma cu 11 ani cu prilejul primei sale prezente expozitionale in tara natala dupa 1989. Refugiat politic, din 1982, in Elvetia, la Geneva, George Tzipoia, fiul maestrului interbelic Alexandru Tipoia, a avut de atunci mai multe expozitii in cateva mari orase din Romania. A organizat Fundatia „Alexandru Tipoia“ si a initiat o serie de expuneri ale propriilor opere, impreuna cu operele ramase de la tatal sau, cvasinecunoscute publicului roman. In 1998 are loc prima expozitie retrospectiva Alexandru Tipoia la Muzeul National de Arta al Romaniei si este prezentat publicului primul Album monografic (tiparit in Franta) al maestrului plecat dintre noi in 1993. George Tzipoia, fiul, este o personalitate complexa. Pictor, dar si poet (autorul unui volum de poeme), s-a impus in circuitul national al artei dupa ce se afirmase inainte in cel european. Multe detalii semnificative privind destinul artistic al celor doi pictori, tata si fiu, veti putea afla citind convorbirea noastra din aceasta toamna, in incinta Muzeului National Cotroceni, gazda recentei sale expozitii.Lucrul esential, in viziunea mea, este realizarea operei, in ciuda tuturor greutatilor.
Gabriele Bidu: Domnule George Tzipoia, aceasta recenta expozitie, intitulata sugestiv „Destine artistice“, este a patra expozitie personala care reuneste lucrarile dv., impreuna cu cele semnate de tatal dv., Alexandru Tipoia. Desi sunteti tata si fiu, creatiile reprezinta generatii diferite, stiluri si tehnici diferite. Se pare ca in ultimii ani expunerea comuna e constanta? De ce?
George Tzipoia: Anul 2006 a fost un an artistic dedicat, cu predilectie, Romaniei, pentru ca am avut patru expozitii in tara, din care trei impreuna cu opera tatalui meu: in martie la Muzeul de Arta din Cluj, in aprilie la Muzeul de Arta si la Galeria centrala din Bistrita, iar in septembrie la Muzeul National Cotroceni. In iunie am expus singur la galeria Simeza, in Bucuresti. Prima expozitie impreuna cu opera lui Alexandru Tipoia, dupa moartea artistului, in 1993, la Geneva, am facut-o in 2004, la Palatul brancovenesc din Mogosoaia, dar trebuie sa amintesc si prima expozitie facuta impreuna, cand artistul era in viata, in 1972, la Biblioteca de Arta a Municipiului Bucuresti, cand alaturarea lucrarilor noastre m-a impresionat, creandu-mi anumite complexe firesti, poate, la acel moment al evolutiei mele. Dupa moartea tatalui meu, am simtit nevoia sa ma ocup mai serios de opera sa, ea nefiind deloc cunoscuta de marele public. Era o datorie morala fata de memoria lui, dar si o responsabilitate enorma, tinand cont de valoarea exceptionala a operei sale, la nivel national si nu numai. Apoi, un alt unghi de vedere este acela ca, expunand impreuna, fiind vazuti concomitent, ne si individualizam, ne defineam ca personalitati distincte, incercand sa inlaturam confuzia de nume intre Tipoia si Tzipoia, care domneste, suverana, in publicul larg si neavizat: cine este unul si cine celalalt, cine a murit si cine traieste etc. Vreau sa cred ca expozitiile noastre impreuna au fost utile in acest sens, ca ele au fost benefice din toate punctele de vedere.
G. B.: Ati expus pentru prima data la varsta de zece ani, la Bucuresti. Este o performanta de care probabil nu e straina influenta tatalui dv. De-a lungul timpului, ce alte personalitati v-au marcat destinul artistic?
G.T.: Prima expozitie, pe care am avut-o la varsta de zece ani, in unul din pavilioanele parcului Herastrau ale epocii, a fost initiata si orchestrata de tatal meu, care imi pastra, in mape, cu scrupulozitate, desenele, acuarelele, guasele etc. Fara a-mi fi dat vreodata lectii in adevaratul sens al cuvantului, prezenta lui domina din inalturi, destul de diafana si incurajatoare, critica si binevoitoare in acelasi timp. Ulterior, cand a trebuit sa incep sa iau lectii particulare aprofundate de desen, pentru a ma prezenta la Institutul de Arte Plastice, tata l-a adus la noi acasa pe pictorul Catul Bogdan, un profesor serios, cunoscator al desenului, cu care am atacat intelegerea acestui capitol extrem de dificil, caci putini din marii nostri pictori stiu cu adevarat sa deseneze. Ca tanar, am fost surprins sa vad respectul cu care Catul Bogdan, explicandu-mi, cauta aprobarea lui Al. Tipoia, in ciuda diferentei de varsta: ii despartea o generatie. Mai apoi, ghinionul meu s-a dovedit a fi un noroc: respins la Institutul Nicolae Grigorescu, asa cum fusesem si la Scoala Medie de Arte Plastice, din dorinta de a se lovi indirect in Alexandru Tipoia, din motive politice amestecate cu invidia profesorilor-pictori de calibru redus din Institut, am avut totusi sansa sa fiu acceptat la Institutul Pedagogic, unde l-am avut ca asistent pe pictorul Traian Bradean, elev favorit al lui Ciucurencu, care cunostea bine desenul si care ne-a format cu profesionalism si sensibilitate. Nu cred ca exagerez daca spun ca Bradean a avut un rol foarte mare in formatia mea profesionala ulterioara.
G.B.: Domnule George Tzipoia, dupa studiile de Arta de la Bucuresti si o serie de expozitii in tara, din 1982 plecati in exil politic in Elvetia, la Geneva. Cum a fost trecerea si adaptarea la noile conditii de viata si creatie? Cum v-a primit publicul occidental? A fost dificila afirmarea artistica?
G.T.: in 1982, plecand cu mari dificultati intr-o calatorie de o luna prin Europa, nu stiam ca plecam pentru o viata. La capatul drumului nu ne astepta nimeni. Am trecut prin greutati inerente, am lasat ostatica pe fiica noastra, in varsta de sapte ani, pe care am recuperat-o dupa un an si jumatate. Cu toate ca prin vinele mele curge sange elvetian, stra-strabunicul meu, Louis Adolphe Leyvraz, fondand colonia elvetiana din Bucuresti, in 1839, Elvetia nu ne-a primit cu bratele deschise. Drumul a fost anevoios, dar a meritat trait. Impreuna cu sotia mea, arhitecta Victoria Tzipoia, ne-am reconstruit un camin plecand de la nimic. Am refacut o lume, am creat o lume, am continuat cercetarea plastica in singuratatea atelierului meu pentru a putea prezenta o fata convingatoare si coerenta a momentului pe care il traversam, caci nu luasem cu mine nicio lucrare din Romania. Am avut sansa sa intalnesc amatori de arta, colectionari sensibili, galeristi avizati, care au cumparat si expus operele mele ani de-a randul. Am fost apreciat de critici de arta care au scris despre mine in ziarele din Geneva, amintesc aici doar pe Monique-Priscille Druey, am fost prieten cu marele pictor si poet genevez Henri Noverraz, din generatia tatalui meu, care m-a apreciat si recomandat mai departe. Printre straini ai nevoie intotdeauna de recomandari, altfel nimeni n-are ragazul unei priviri atente. Afirmarea s-a produs singura, de la sine, pe baza valorii operei. Lucrul esential, in viziunea mea, este realizarea operei, in ciuda tuturor greutatilor, in ciuda tuturor obstacolelor si a indiferentei generale. Pe parcurs am devenit membru a trei Societati artistice elvetiene, expunand cu ele la expozitii colective si organizand expozitii personale la galeriile acestor societati. Experienta exilului a fost in ansamblu benefica. In Romania n-as fi putut realiza nici pe departe ce am realizat in Elvetia in toti acesti 24 de ani.
G.B.: in 1993 pleaca dintre noi tatal dv., pictorul Alexandru Tipoia. Vorbiti-ne putin de personalitatea acestui remarcabil maestru al picturii romanesti, cunoscut publicului nostru mai ales in urma retrospectivei din 1998, gazduita de primul muzeu al tarii.
G.T.: Alexandru Tipoia se stinge din viata la Geneva si este inmormantat in cimitirul Saint-Georges. Disparitia sa lasa o mare greutate pe umerii mei, caci totul este de refacut. Acest mare artist n-are nici cea mai neinsemnata placheta sau pliant care sa-l prezinte si sa-i puna in lumina opera. N-a avut nicio retrospectiva in timpul vietii, caci nu i-a fost permisa de Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Fostul director al Muzeului National de Arta, Alexandru Cebuc, il duce cu vorba, amagindu-l cu realizarea expozitiei retrospective, pusa in planul Muzeului doar de ochii lumii. Nimeni nu cunoaste mai nimic despre Al. Tipoia, in afara catorva prieteni intimi si a catorva initiati. Si totusi, Alexandru Tipoia are o opera de o importanta capitala pentru evolutia artei romanesti. Aceasta opera face legatura intre generatia anterioara, reprezentata de Ghiata, Catargi, Ciucurencu, Baba, Tuculescu, si cea a mai tinerilor sai confrati, Paul Gherasim, Sevastre, Pacea, Gheorghiu, Niculiu, Marin Gherasim, Bernea etc. Importanta prin vastitatea cercetarii plastice, opera sa reprezinta, pentru spiritualitatea romaneasca, un document de seama, unic, plin de noi orizonturi nemaiintalnite pana la ea si nici dupa ea. Alexandru Tipoia este ultimul „clasic-modern“ al generatiei sale, legand doua lumi opuse, una in daramare si alta in constructie, cu tot zbuciumul si angoasa nasterii acestor vremuri. Arta lui reprezinta, prin excelenta, seismograful „constiintei trairilor“, materializarea vibratiilor unui spirit nelinistit, chinuit si traumatizat de conditiile politico-istorice prin care trecea Romania si care lui, spre deosebire de altii, i-au fost potrivnice. Ceea ce trebuie retinut cu predilectie din „cazul Alexandru Tipoia“ este ca artistul era bantuit neincetat de nevoia inventivitatii, a cercetarii, a inovatiei, a descoperirii, a experientelor. Dar cercetarile sale in domeniul artei abstracte (nonfigurative sau conceptuale), incepute dupa revenirea sa din Italia, in 1947, n-au putut fi facute in stare de normalitate, teroarea politica comunista, vizitele politiei politice in casa artistului, prin spargere, l-au traumatizat, inchizitorialul „realism socialist“ modificandu-i evolutia artistica, ajunsa atunci la sinteze nepermise de ideologia de partid. Toate acestea l-au dus intr-o grava depresie psihica, fiind nevoit sa apeleze la tratament medical. Arta sa reprezinta un reper si o fateta inconfundabila a spiritualitatii romanesti a secolului XX, chiar daca nu suntem inca pe deplin constienti de lucrul acesta.
G. B.: Sa ne intoarcem la opera dv., despre care profesorul Marisa Vescovo din Torino spunea ca „da nastere unei viziuni capabile sa dizolve fiecare finit in infinit“. Etaland o serie de entitati geometrice, creatiile dv. surprind – in viziunea mea –, prin caldura compozitiei. Cum s-a nascut acest univers arhetipal si ce mesaj transmite? Vad in lucrarile dv., cu predilectie, cautarea tainei sacralitatii. Ma insel oare?
G.T.: imi cereti lucrul cel mai greu, sa-mi analizez propria-mi arta, sa-mi disec propriile-mi trairi, lucru pe care nu l-am facut, din lipsa de interes pentru mine. Dar, cum se spune, nu criminalul este cel mai in masura sa dezvaluie mecanismul propriei crime. Asa si artistul. Eu cred ca mesajul unei opere nu poate fi nici controlat de artist, nici indrumat, nici corectat. Marile mesaje sunt transmise fara stiinta noastra. Noi suntem doar unelte in mana providentei. Daca l-am sti dinainte, mesajul s-ar risipi in clipa in care am dori sa-l materializam. Apoi, mesajul nu este identic pentru fiecare fiinta in parte, care priveste aceeasi opera. In concluzie, eu nu stiu care e mesajul, in cazul in care lucrarile mele ar avea unul. Nu e absolut necesar ca ele sa aiba un mesaj. Totusi, va pot spune ca trecerea spre sinteze, spre esente, spre un „absolut“ interior, m-a preocupat, m-a atras dintotdeauna. Stiu ca dorinta de a atinge absolutul este o himera, dar merita sa alergam uneori dupa anumite himere de o asemenea anvergura. Am gasit apoi fundamental in arta ca forma sa primeze in ideea de a transmite o emotie legata de existenta noastra, ca efecte efemere, care cauta sa se salveze prin constructia unei lumi interioare legate de credinta in Dumnezeu. Dar aici este vorba de Dumnezeul meu, care nu e al tuturor, dar care ar putea deveni si al unora din cei ce privesc lucrarile mele. Exista un efort, o dorinta, o nevoie de sacru in tot ceea ce fac, fara sa pot certifica in ce loc sacrul apare mai pregnant, mai implinit. Cred ca Sacrul este o caracteristica majora a artei mele, o constanta care tine de structura personalitatii mele. Suntem foarte apropiati unul de altul.
G.B.: Ce rol acordati in acest context rafinamentului cromatic si ritmului aparte al formelor in spatiu?
G.T.: Arta intreaga este rafinament, indiferent de felul ei. Aceleasi lucruri pot fi spuse diferit, dar diferenta limbajului face personalitatea. Ritmul e esential, pentru ca el antreneaza spiritul, il conduce, ii da aripi. „Aripi si Stele“ este titlul generic al expozitiei actuale de la Muzeul National Cotroceni. Aripile sunt ale Spiritului, iar din ele eu construiesc Stelele, Crucificarile, Sarcofagele, Sagetile etc. De fapt, ele reprezinta omul in toata splendoarea, maretia si nimicnicia lui.
G.B.: Domnule George Tzipoia, in catalogul recentei expozitii se afla un motto: „Arta nu se adreseaza omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi insine, dincolo de timp“. Vreti sa dezvoltati putin aceasta idee?
G.T.: „Arta nu se adreseaza omului temporal“, ci la ceea ce este atemporal in om. De aceea arta are un rol major, care nu e prea bine perceput de bietul om curent, obisnuit. Arta cere un efort intelectual pe care el nu-l poate face. Omul n-are instrumentul necesar sa se apropie corespunzator de fenomen. Asa se explica lipsa nevoii de arta a maselor – formate, prin excelenta, de omul temporal. „Arta este o privire dincolo de noi insine, dincolo de timp“. Artistul poate arunca o privire peste propriul sau umar, in spate, in eternitate. Acesta este rolul sau major. Rezultatul acestei priviri este opera sa. Ea se adreseaza celor de azi, din viitor, prin viitor. In felul acesta, ea atinge si Absolutul himeric, pe care-l inglobeaza.
G.B.: Domnule George Tzipoia, dupa 1989 s-au schimbat multe in Romania. Desigur, nu destul si nu destule. Cum vedeti dv. lucrurile? Traind mai mult in Elvetia, aveti o perspectiva poate mai clara asupra evolutiei noastre. Si, ramanand in contextul schimbarilor, ce parere aveti despre arta romaneasca contemporana?
G.T.: Dupa 1989, am crezut ca romanii sunt ca mine, ca gandesc ca mine. Apoi deziluzia a fost imensa vazand evolutia scenei politice. Mi-am impus sa nu mai sufar, deci sa nu ma mai preocup de politica. Revolutia a scos la suprafata toate gunoaiele umane posibile si imposibile. Subiectul nu mai merita nicio atentie. Arta este prea nobila sa se atinga de politica. Sa ramanem deci definitiv in lumea ei. Arta romaneasca contemporana este o masa informa in care exista si valoare, si nonvaloare, ca pretutindeni in lume. Se picteaza mult, orice, oriunde si oricum, dar constiinta celor cativa artisti pe care nu-i cunosc inca, putini sa-i poti numara pe degetele unei maini, va salva spiritualitatea romaneasca „dincolo de timp“.