Au revoir
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura ideilor »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Ca si scriitorii, criticii literari au un traseu ritmat nu atât de contextul în care scriu, cât de vârsta la care o fac.
În prima tinerete sunt impetuosi, iconoclasti, turbulenti, încercând sa dinamiteze ierarhiile deja constituite. Contesta Sistemul, în raport cu care au o pozitie deocamdata periferica. Dupa un timp, când activitatea criticului începe sa fie recunoscuta public si legitimata simbolic, oficializarea lui devine, dintr-un deziderat personal, un fapt.
Nu trebuie sa tratam cu ironie recuperarea si reintegrarea vechilor insurgenti, soldata cu topirea insurgentei lor si disparitia obiectului ei. Când avangardistii ajung în Muzeu si exponentii literaturii Absurdului, pe listele scolare de obligativitati, ar fi deplasat sa-i cerem unui critic sa ramâna vesnic tânar si bombanitor.
Maturizându-se, el aspira tot mai mult spre un echilibru, daca nu o superioara întelegere, în traversarea diferitelor compartimente si vârste literare. Încearca sa nu mai fie excesiv si teribilist, ci obiectiv si cumpanit; sa câstige în nuante, renuntând la maniheismele juvenile; sa dea epitetul plastic pe argumentul solid.
Spre batrânete, mai ales daca fostul rebel a primit, pe parcurs, onorurile pe care le visa, criticul nostru devine si mai întelept. Rigiditatile lui dispar una câte una, tonul taios-peremptoriu se îndulceste sau se melancolizeaza. Ambitia oarecum puerila de a face Ordine în literatura, de a împarti note si calificative, de a separa valorile de nonvalori si a le hotarî pe toate lasa loc unei priviri calme, plina de toate experientele ochiului exersat. Criticul priveste tot mai mult în urma si tot mai rar în fata, recuperând memorialistic vârstele parcurse si supunându-se, fara vanitati, propriei reflexivitati.
Este acum mai sever cu sine însusi decât cu ceilalti; mai întelegator fata de erorile lui X si Y si mai convins de fragilitatea adevarurilor sale. Functiile pe care le-a avut, doza de celebritate pe care si-a luat-o si credinta ca activitatea sa laborioasa, Opera!, va ramâne sus în constiinta generatiilor viitoare: toate aceste repere de succes (consumat sau prezumat) conteaza infinit mai putin decât sentimentul profund al apropierii sfârsitului.
Spre deosebire de marii nostri critici, de la Maiorescu la G. Ibraileanu si de la E. Lovinescu la Lucian Raicu, fostul enfant terrible Nicolae Manolescu îmbatrâneste cu tot mai putina intelepciune. Cel care, înainte de 1989, avea constiinta misiunii cronicarului literar si era capabil sa respinga avansurile (ca si presiunile) oficialitatii pentru a-si face meseria de critic, a ajuns în ultimii douazeci de ani sa alerge dizgratios dupa tot felul de functii, combinatii, onoruri si sinecure. Cu un real talent în a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmând azi ce nega ieri si jucând fie pe cartea seriozitatii, fie pe cea a relativismului, N. Manolescu i-a facut pe altii partasi la aventura lui politica, punctata, tragicomic, de înfiintarea P.A.C., candidatura personala la presedintia României, topirea P.A.C. în P.N.L. si apoi abandonarea P.N.L., în spiritul unei „independente“ ce a falimentat o idee si a ruinat un proiect civic.
A urmat revenirea aparenta la literatura, vazuta însa mai mult ca un mediu propice pentru intersectari de interese si reciprocitati avantajoase, pe un arc de cerc a carui întindere (Uniunea Scriitorilor, Academia Româna, Facultatea de Litere, UNESCO, România literara, Cartea Româneasca, Evenimentul zilei, Adevarul) o putem aproxima fara convingerea ca am acoperit-o integral. Inteligent si mobil, dar fara profunzime si fara viziune, Nicolae Manolescu îsi ofera expertiza si management-ul oricui este dispus sa-l puna în fruntea unei mese si în capul unui prezidiu. Orgoliul mai vechi de a fi performant în critica de întâmpinare a fost substituit prin vanitatea caragialesca de a acumula functii si premii, bonificatii si zaharicale simbolice (o decoratie, iar daca nu, macar o invitatie), pozitii cât mai înalte în organigramele unor institutii care sa-l solicite cât mai putin. Iar alibiul cu elaborarea trudnica a „Istoriei critice...“, cu documentarea si lecturile aduse la zi, a functionat fix pâna la aparitia acesteia...
E dreptul omului de a-si organiza parcursul biografic si agenda zilei exact asa cum crede de cuviinta. Aici nu exista norme pentru toti, ci nenumarate optiuni individuale, facute în logica personala si cu propriul risc. Problemele – ca sa folosesc un eufemism – apar atunci când dintr-o pofta necontrolata de putere si dintr-un calcul strict de oportunitate, N. Manolescu sau oricine altcineva îi utilizeaza pe cei din jur, servindu-se de ei pentru a-si atinge scopurile. Sub masca zâmbitoare, relaxata, „europeana“ a lui Nicolae Manolescu se afla un om amoral, al carui sport preferat este dintre cele cu doua reprize: manipulare, pauza, autopropulsare. Titularul deja folosit este obosit, sa-l scoatem din teren; pe margine, iata, se încalzeste rezerva zeloasa. Eu sunt si antrenorul, si arbitrul, si observatorul federal. Eu fixez regulile, eu le încalc. Voi, toti ceilalti, sa va jucati rolurile date.
S-ar putea crede ca am alunecat, dintr-o analiza a „temei“ N. Manolescu, într-o analogie fotbalistica tot mai fictionalizata. Nu-i asa. Sa citim împreuna, pentru a ne convinge, urmatoarea scrisoare adresata cu câteva luni în urma de Alex. Stefanescu lui Nicolae Manolescu. Alex. Stefanescu a trimis-o mai multora, inclusiv mie, astfel ca N. Manolescu nu va mai putea sustine ca ea nu exista.
Am ezitat, din primavara pâna-n toamna, daca sa fac sau nu public continutul ei, mai ales ca Alex. Stefanescu scrie cuvinte prea frumoase si solidare despre mine. Multumindu-i, le pun pe acestea acum între paranteze. Si fiindca subiectul scrisorii nu e privat, nu priveste relatia particulara dintre cei doi critici si istorici literari, ci are în vedere altceva, îmi asum riscul de a o dezvalui în toata grozavia ei:
„Domnule Nicolae Manolescu, am reflectat mult (o noapte) asupra schimbarilor pe care vreti sa le faceti la România literara si mi-am dat seama ca nu pot sa le accept. Ieri, 19 mai, m-am lasat convins de dv. sa ramân redactor-sef pentru ca va admir de o viata întreaga si pentru ca mi se parea foarte importanta salvarea revistei. Dar acum mi-este clar ca gresiti profund, inacceptabil si ca este vorba de o falsa salvare. (…)
Intentionati sa-l mentineti în prim-plan pe Cosmin Ciotlos, înca nematurizat ca autor, si o considerati necesara revistei noastre si pe Luminita Marcu, care nu s-a remarcat pâna în prezent decât prin superficialitate si obraznicie.
Prin masurile pe care le luati, vor ramâne în afara revistei si Ioana Pârvulescu si Adriana Bittel, cu care oricare alta publicatie din România s-ar mândri. De asemenea, ne va parasi, fortat de situatia dezastruoasa în care a ajuns revista, de când o conduceti de la Paris, si Gabriel Dimisianu, care merita supranumele de «domnul România literara ».
As ramâne alaturi de dv. daca ati reveni asupra acestor masuri. O solutie rationala pentru salvarea României literare ar fi sistarea cheltuielilor facute de Uniunea Scriitorilor cu anosta revista Noua literatura si redirectionarea sumelor astfel economisite catre România literara.
Cu speranta ca veti lua în considerare punctul meu de vedere, Alex. Stefanescu“
Prin urmare, aceasta este modalitatea în care voia sa „reformeze“ N. Manolescu revista pe care o conduce, nu din banii sai. Daca Gabriel Dimisianu se poate pensiona, de Adriana Bittel si Ioana Pârvulescu ne putem dispensa. Sa speram ca Alex. Stefanescu va accepta târgul. – Nu sunt bani pentru salarii, doamnelor si domnilor. Da, ati muncit luni întregi, pe degeaba, pentru revista pe care eu o conduc prin telefoane de la Paris. Dar eu, daca n-ati înteles înca, sunt Nicolae Manolescu. Voi contati mai putin sau deloc. Va place, nu va place, va convine, nu va convine, aceasta e situatia. O s-o mai învelesc putin în vorbe frumoase, o sa va zâmbesc fiecaruia aparte si cuceritor, în procesul unei noi mistificari. N-ati vrut sa dati din cap afirmativ-obedient la tot ce am spus eu, chiar daca ce spuneam ieri contrazicea enuntul meu de alaltaieri, iar ceea ce declar astazi voi infirma mâine. De altfel, de mâine (daca Alex. accepta trocul), n-o sa mai existati. Sa nu fim prea sentimentali; e timpul sa dispareti. Spre deosebire de expiratii, de bolnavii, de mortii si de neputinciosii din generatia mea, eu privesc în viitor, unde îmi place sa ma vad tot pe mine. Au revoir.
Acest proiect monstruos poarta si o data: mai 2009. Este, pentru mine si pentru alti „privilegiati“ cititori, data totalei edificari.
La saptezeci de ani fara sase luni, lui Nicolae Manolescu i-a cazut pe jos masca de pe fata.