Berea, nestiutul
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura vizuală »
Autor: Radu Comsa
Titlul este o parafraza, o constructie la jumatatea drumului dintre „Necunoscutul Dimitrie Berea“ – titlul oficial al expozitiei de la Muzeul Municipiului Bucuresti si „Jude nestiutul“ al lui Thomas Hardy. Într-o paralela largo cu eroul lui Hardy, Dimitrie Berea pare sa se fi bucurat de onoruri constante în viata urmate de o indiferenta continua în posteritate, inclusiv la Bucuresti, unde ultima sa expozitie de la Caminul Artei, Kretzulescu, era datata 1944.
Expozitia deschisa pâna pe data de 30 octombrie2009 la Palatul Sutu este o initiativa a Societatii Colectionarilor de Arta si, cum aceasta este o asociatie independenta, expozitia nu exprima decât dorinta societarilor. Din fericire subiectul nu le este impus, ei sunt liberi de a pune in valoare oricare dintre valorile lor. Pentru Dimitrie Berea, admiratia fusese deja exprimata de presedintele asociatiei, Vasile Parizescu, în „Viata ca o pasiune“, cartea sa autobiografica recent aparuta la Monitorul Oficial.
Acea admiratie explicita lasa sa se întrevada o eventuala initiativa recuperatoare si anticipatia se confirma în aceste zile la etajul Palatului Sutu. Pe vremuri, e de sperat ca si acum, profesorii la Belle Arte îsi obligau studentii sa frecventeze casele de licitatii si sa studieze tot ce se poate vedea public la pasajul dintre doua colectii, printre multe scene conventionale de gen gasindu-se sigur si minunatii expuse pentru foarte putine zile. În acelasi mod, o expozitie a societatii colectionarilor aduce inevitabil aceeasi tipologie de imagini noi capabile sa creeze nu numai referinte, ci si revelatii. Într-o mobilizare exact cât trebuie, necunoscutul Dimitrie Berea este recompus expozitional la peste sase decenii de la ultima sa expozitie, tablourile cele mari sosind din America. Fara fonduri institutionale sau europene de cheltuit aiurea, cu vernisaj fara televiziuni si interviuri. Pentru un dependent de fonduri, vernisajul ar fi parut o întâlnire conspirativa, dar absenta interesului mediatic suprapus valorii evenimentului putea fi comparat doar unui convivium paleocrestin, într-atât de mare era diferenta între pasiunea colectiva si indiferenta institutionala. Cu marea exceptie a gazdei expozitiei, Muzeul Municipal.
Si totusi Dimitrie Berea nu a fost printre cei pe care sa-i fi ocolit notorietatea. A fost portretistul societatii globale jet-set în epoca avioanelor cu elice, daca un asemenea paradox aviatic poate fi permis. De la Winston Churchill la printul Gustav, actualmente rege suedez, trecând prin gondola divelor cu actrita Merle Oberon în frunte, toti acestia i-au pozat lui Berea.
L-au admirat, l-au cumparat, l-au recomandat. Foarte probabil, a existat o moda Berea în Pennsylvania, la Paris, Cannes sau Londra. Biografia începe în România.
Dimitrie Berea s-a nascut în 1908 la Bacau, într-o familie înstarita, fiu al unui avocat implicat în politica locala si al unei pictorite scolite în Franta. Data fiind filiatia artistica pe linie materna, parintii l-au încurajat în acest sens si tânarul Berea face studii de arhitectura la Bucuresti, în timpul carora înfiinteaza societatea „Ileana“, împreuna cu Ion Theodorescu-Sion si Gheorghe Zlotescu. Deocamdata nimeni nu a documentat si detaliat asa cum ar trebui rolul declaratiilor de genul „Ileana“ în arta româneasca, se asteapta probabil consumarea monotemei avangardei sincrone sau fortat sincrone.
Dupa o expozitie personala în 1936 la Iasi la galeriile Lapusneanu, Berea pleaca anul urmator la Roma. Initial ca bursier al statului italian, apoi la Accademia di Romania, într-o Roma a mega-exactului cazon de marmura care poate genera si azi pasiuni pro sau contra. Inima sa pleaca si ramâne la Paris, unde, în 1939, îi întâlneste pe Bonnard, Vuillard, Matisse si Van Dongen prin intermediul muzei Marie Fontaine Desjardins. În 1942 la 34 de ani, deschide prima sa expozitie personala la Palazzo Lancellotto, acesta fiind anul în care primeste câte o diploma pentru fiecare din cele cinci discipline pe care le studiase la Roma la Academia de Belle Arte.
Se întoarce la Bucuresti si devine director al Muzeului Aman. Noua ordine îi e complet straina asa ca emigreaza în 1946. Publica manifestul sau de la Venetia, expune la Paris în 1952 cu Henri Matisse si cu cel pe care îl considera maestrul sau, Pierre Bonnard, ca un preambul al caruselului notorietatii în care biografia penalizeaza viitorul.
Pentru ca Dimitrie Berea va ramâne confinat perpetuu într-un palier pentru care amanuntele biografice ulterioare nu sunt decât anexe penalizante de trivia. Ca, de exemplu, casatoria sa târzie cu Alice Gurielli, nepoata de rege georgian si soferita de taxi newyorkez trecuta, culmea, prin Bucuresti.
Posesor al unei tehnici exacte si al unui stil imediat recognoscibil, Dimitrie Berea a ramas aici. Subiectul, adica ochiul trecut prin inima proprie, ramâne la o foarte dulce conventie. Si asta începând din România. Peisajul lui din Bran are exact unghiul cartii postale, fara sinceritatea Elenei Popeea, considerata ultramodernista, dar braneanca de suflet, asa cum taranii sai mustaciosi nu au sinceritatea unui Løwendal chiar reeducat, iar tigancile lui Berea nu au curajul premonitiei egalitare a lui Jean David.
Conventia continua într-o lume care plateste bine si se vrea frumoasa. Stilul Berea garanteaza frumosul, în portrete si nu numai. Parisul exista prin Place Vendôme, sudul Frantei se vrea la Cannes între barci rapide si bine întretinute. Post-factum, succesul Berea, chiar hiperdiluat, poate genera si azi cliseul Parisului si al altor branduri locale dependente de bugete turistice.
Si Margareta Sterian a fost posesoarea unui stil imediat recognoscibil, dar, spre deosebire de Berea, ea a preferat o existenta în recluziune cu pastrarea unui univers propriu intact si fara limite, care permite o explozie ulterioara a unei recunoasteri mondialmente unanime. Spre deosebire de Sterian, Berea a trait fantastic într-o lume încadrata comanditar. Poate motivat de formatia sa ca arhitect, subiectul ramâne deschis, pentru ca tema pictorilor-arhitecti-pictori merita detaliata în sine, de la Iser la G. M. Cantacuzino.
Amanuntul foarte interesant al expozitiei de la Sutu, expozitie nebifata în nici un buget si nebifata de critici bugetari, este ca reuseste sa adune, în foarte putine opere, o proportie maxima de nonclisee. Mai exact, momentele rarisime când Berea se lasa furat de subiect si nu îl construieste conventional. Ca acel peisaj cu râu din colectia …..
Acesta este Berea nestiutul.