1989, revolutie spontana sau prabusire a comunismului de la centru? Rolul marilor puteri
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura internaţională » presa internaţionala
Autor: CATALIN STURZA
„Anul 1989 a fost unul dintre cei mai buni ani din istoria Europei“, scrie Timothy Garton Ash în numarul curent al „The New York Review of Books“. „A fost, de asemenea, un an în care întreaga lume a privit spre Europa, în special spre Europa Centrala, si, în momentul crucial, spre Berlin. Istoria lumii – folosind termenul într-un sens quasi-hegelian – s-a facut în inima vechiului continent, la o aruncatura de bat de vechea universitate a lui Hegel, care acum se numeste Universitatea Humboldt“, detaliaza Ash.
Timothy Garton Ash, care e profesor de studii europene la Universitatea Oxford, polemizeaza cu unele opinii care sugereaza ca evenimentele anului 1989 au reprezentat nici mai mult, nici mai putin decât „implozia establishmentului comunist“ si ca tarile central si est-europene, exceptând Polonia, nu au jucat, în aceasta prabusire de la centru ce a luat forma unor false revolutii, decât un rol marginal. Este un punct de vedere binevenit cel al lui Ash, în conditiile în care teoria ca Revolutia din decembrie a fost doar o lovitura de stat, înscenata de marile puteri si de serviciile secrete rusesti si/sau americane, câstiga tot mai mult teren si în România.
Dimpotriva, arata Ash, „esenta anului 1989 consta în interactiunile multiple nu doar din interiorul unui singure societati si a unui partid-stat, ci dintre multe societati si state, într-o serie de jocuri de sah interconectate, în trei dimensiuni. (...) Revolutia europeana din 1989 a fost, de la bun început, un eveniment international – si prin international ma refer nu doar la relatiile diplomatice dintre state, dar si la interactiunile statelor si ale societatilor peste granite. Liniile cauzalitatilor includ, astfel, influentele statelor individuale asupra propriilor societati, a societatilor asupra propriilor state, a statelor asupra altor state, a societatilor asupra altor societati, a statelor asupra altor societati (de exemplu, impactul direct al lui Gorbaciov asupra central si est-europenilor) si a societatilor asupra altor state (de exemplu, efectul colateral al Uniunii Sovietice asupra protestelor din Europa Centrala si de Est). Aceste notiuni-valiza, de stat si societate, trebuie sa fie ele însele scindate în grupuri, factiuni si indivizi, incluzând actori unici, precum Papa Ioan Paul al II-lea“.
Mai mult, crede Timothy Garton Ash, cele doua superputeri ale momentului, Statele Unite si Rusia, au avut, în evenimentele anului 1989, un rol secundar. Atitudinea Americii a fost, de la un capat la celalalt, una rezervata, asteptând rezultatul unor miscari reformatoare din tarile central-europene în ale caror sanse nu credea. Uniunea Sovietica a tratat, la rândul ei, revoltele de la marginea Imperiului drept o chestiune marginala. „Gorbaciov a crezut, în mod gresit, ca astfel de schimbari se vor opri la frontiera Uniunii Sovietice, pe care o vedea ca pe o tara, nu ca pe un imperiu interior“, scrie eseistul. „Pe de alta parte (...), schimbarile revolutionare din Europa Centrala si de Est au contribuit, în mod direct, la dizolvarea a însasi Uniunea Sovietica. Robert Conquest, istoricul Marii Terori Sovietice si a foametei din Ucraina, l-a întrebat, multi ani mai târziu, pe Gorbaciov daca, stiind unde s-ar fi ajuns, ar face din nou aceleasi lucruri. Acesta i-a raspuns: „probabil ca nu“.
Cele doua superputeri au facut, pâna la urma, istorie, arata Ash, nu prin lucrurile pe care le-au facut, ci mai degraba prin ceea ce nu au facut. „E poate caracteristic ca superputerile sa creada ca fac istoria“, scrie eseistul. „Marile evenimente trebuie sa fie, cu siguranta, construite de marile puteri. Totusi, în cele noua luni care au dat nastere unei lumi noi, între februarie si noiembrie 1989, Statele Unite si Uniunea Sovietica au fost, în mare parte, niste moase pasive. Au participat la istorie prin ceea ce nu au facut. Si ambii giganti au ramas în expectativa în parte pentru ca au subestimat semnificatia lucrurilor ce erau realizate de oameni mici, în tari mici“.
Iar revolutiile din 1989 au permis, în cele din urma, si împlinirea unui vis al comunistilor, însa într-un fel cu totul neasteptat. „Sfârsitul comunismului în Europa a adus cea mai paradoxala împlinire a unuia dintre visele comuniste. Polonia a vazut, între 1980 si 1981, o revolutie a muncitorilor – însa aceasta era împotriva asa-numitului stat muncitoresc. Comunistii visau la o revolutie internationala a proletariatului care sa se raspândeasca de la o tara la alta; între 1989 si 1991, revolutia s-a raspândit, în cele din urma, de la o tara la alta, cu efectul dezmembrarii comunismului. Astfel, povestea e, în egala masura, una atât a consecintelor neintentionate, cât si a actiunilor premeditate – ca sa nu mai vorbim despre necesitatea istorica“.