Lantul pretentiilor
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura ideilor »
Autor: DAVID ILINA
E lucru îndeajuns probat ca aproape tot ce e pretuit si râvnit în lumea omului se plaseaza sub „odajdiile“ pretentiei, face obiectul unei „actiuni în pretentie“, cum ar spune juristii. Dar pretentia e deja „activa“ înca la nivelul actelor elementare de vorbire. Chiar în momentul în care sustin ceva (ca acum, de pilda) ridic pretentia ca enuntul pe care îl sustin este adevarat.
Evident, pretentia aceasta (tacita) pot sa o ridic pe drept sau pe nedrept. În alt plan, dorintele noastre, mereu limitate de ale altora, ca si de raritatea resurselor, ne transforma în pretendenti mai mult sau mai putin valabili. Si înca: dintre cele acceptate la un moment dat ca efectiv spuse ori facute de catre semenii nostri multe, neasteptat de multe se regasesc ulterior în registrul celor doar pretinse. Când privim lumea de sus si tindem sa cerem de la ea mai mult decât îi oferim, suntem taxati drept pretentiosi. Toate acestea (si multe altele) arata ca, în viata practica, actul pretinderii nu este un fenomen episodic, cum suntem înclinati sa credem; nici nu are neaparat caracter mistificator, alienant. Nu-i credeti pe cei care se falesc ca n-au nici un fel de pretentii, nici de la ei, nici de la altii: aceasta desarta fala ascunde deja o pretentie. Latente sau manifeste, tacite sau explicite, timid formulate sau tipate, pretentiile sunt permanent întretesute în urzeala existentei omenesti.
Cu toate acestea, tema pretentiilor nu pare sa fie înca un subiect de interes pentru antropologi, sociologi, filosofi. În cele ce urmeaza încerc sa arat ca ea are totusi oarecari valente teoretice, dar mai ales o incontestabila semnificatie pentru întelegerea conditiei umane. Fireste nu-mi imaginez ca, avansând aici anumite propuneri, as fi totodata în ipostaza celui care are ultimul cuvânt. Sunt constient de dificultatile demersului la care ma angajez. Data fiind diversitatea ireductibila a fenomenului, e aproape cu neputinta sa accezi la universalitate, sa-i surprinzi „esenta“ cu mijloace teoretice-conceptuale; ar trebui sa te resemnezi cu performanta unei oarecari taxonomii. În aceste conditii, gasesc ca întelept ar fi sa pornesc de la marturia limbii, de la cercetarea etimologiei, desi nu sunt un specialist în domeniu. Am sa cedez „ispitei filologice“, dar numai ca prim pas într-un lant speculativ.
Substantivul la care ma refer s-a ivit din verbul a pretinde, care îsi are radacina în francezul prétendre. La rândul lui, acesta provine din latinescul praetendo,-ere, care (aflu din dictionarul întocmit de Gh. Gutu) avea urmatoarele întelesuri: a întinde înainte, a tine în fata (de pilda o ramura de maslin, un steag), a pune sau a aseza în fata, a (se) întinde în fata (a ceva, precum câmpia în fata zidurilor cetatii). La acestea se adaugau câteva sensuri figurate, utile desigur în descrierea comportamentului uman: a folosi ca acoperire, a pretexta, a invoca drept scuza. În limba româna, verbul a pretinde (ca si corespondentul sau din franceza) are câteva sensuri de baza: a cere (insistent), a reclama, a revendica (ceva), dar si (de aceasta data cu privire la actele de vorbire) a sustine, a afirma ceva cu tarie; întrebuintat la diateza reflexiva înseamna a-ti aroga un merit, a-ti atribui o calitate, o însusire pe care nu o ai. De la verb, prin derivare, s-au format substantivele pretentie, pretentiozitate, pretendent si adjectivele pretentios(-oasa) si pretins(a). Potrivit DEX, pretentie circula în mod curent cu urmatoarele sensuri: revendicare, cerinta, exigenta, nazuinta ambitioasa, dar si idee sau credinta (nejustificata) pe care si-o face cineva despre meritele sau calitatile sale si cerinta (expresa ori tacita) ca acea credinta sa fie împartasita si de ceilalti.
Sa ne întoarcem însa la izvoare, la cele dintâi tâlcuri ale folosintei verbului latinesc praetendo,-ere, pe care tocmai le-am pomenit. Interesant este faptul ca, dincolo de similitudinea fonetica, si ea frapanta, se poate întrevedea o oarecare continuitate de sens între a pretinde si stravechiul praetendo. Impresia mea în aceasta privinta este ca a pretinde seamana cu a porni la drum ori a iesi în arena tinând în fata o flamura, un stindard prin care, semnalându-ti identitatea, pui în garda, previi atitudinile sau reactiile neadecvate ale celor cu care urmeaza sa interactionezi, încerci sa le orientezi conduita astfel încât sa raspunda asteptarilor sau îngaduintelor tale. Pretentiile sunt dorinte-somatii prin care îti faci cunoscute conditiile în care accepti sa fii abordat, tratat de ceilalti, în care întelegi sa te livrezi interactiunii sociale. Fara a putea de fiecare data sa discernem cât datoreaza ele ratiunii, cât vicleniei inteligentei si cât clocotului nestapânit al dorintelor, pretentiile individului fac sa razbata în lume glasul îndraznelii, o oarecare unda de sfidatoare „obraznicie“.
În limba româna zicem „a scoate în fata“, care poate sa însemne si „a arata“, „a înfatisa“. Când e vorba de propria persoana, a iesi în fata înseamna a te face vazut, auzit, remarcat. Prin expunerea, calma sau eruptiva, a pretentiilor iesim cumva din rând, iesim „la înaintare“, iesim „la rampa“: vrem sa fim vazuti, sa fim luati în seama, sa ni se acorde o anume însemnatate. E felul ofensiv în care eul individual, dornic sa-si afirme, sa-si confirme sau, dupa caz, sa-si reconfigureze identitatea, încearca sa îsi promoveze în lume „marca“ sa inconfundabila, propriul potential de apetenta sau chiar „vointa de putere“; e modul în care întelege sa dea asaltul sau specific, personal, asupra redutei recunoasterii publice. Justificata sau nu, orice pretentie e o mica declaratie de razboi la adresa statu-quo-ului axiologic al relatiilor interumane.
În lucrarea sa „Despre limita“, care – potrivit opiniei autorului – s-ar fi putut intitula la fel de bine „Despre libertate“, Gabriel Liiceanu se ocupa la un moment dat de actul hotarârii, care este în acelasi timp „actul de a da si a pune hotare“. Acesta ar fi „actul ontologic suprem“ prin care omul accede la fiintare, caci el deschide posibilitatea unei permanente automodelari: „Suntem mereu în fata urmatorului hotar de atins, mereu în fata noastra, suntem fara încetare preluati în proiect“ (subl. autorului). Sunt convins ca nu putem întelege pâna la capat tema „proiectului“ (sub care sta, neîndoielnic, conditia umana) fara luarea în considerare a rolului pretentiilor, natura lor „insurectionala“. De altfel, situatia ce ne e proprie, ca fiinte libere, de a ne afla mereu „în fata noastra“, de care vorbeste G. Liiceanu, trimite cumva si la… praetendo,-ere.
În fine, daca „devenirea personalitatii este un act de cutezanta“, s-ar putea ca pretentiile sa fie chiar cele dintâi exclamatii ale acestei cutezante de care vorbeste C.G. Jung. Sa acceptam ca, într-un sens netrivial, combustia interna a acestei deveniri este „vointa de putere“ înteleasa ca „vointa de a trai“ (Nietzsche), ce îsi croieste drum si prin vâlvataia pretentiilor. Inevitabil, omul se defineste si prin pretentiile, nu numai prin hotarârile sale. Sa ne gândim mai ales la personalitatile cu o dotare exceptionala, la oamenii de vocatie, la aceia care sustin ca aud o voce dinlauntru, ca se simt chemati pentru o misiune superioara. Socrate, care pretindea ca e locuit de un daimon, sursa divina a întelepciunii sale, e doar unul din cazurile notorii.
Atât în privinta marturiei limbii. Încerc acum sa deslusesc câteva din trasaturile generale ale pretentiilor, ca si când – în ciuda eterogenitatii lor dezarmante – ar putea fi tratate ca „unitate în diversitate“.
Actul pretinderii se afla în directa legatura cu „înclinatia catre libertate“, exprimând autonomia persoanei, nevoia ei irepresibila de afirmare. Consider ca aceasta este cea dintâi trasatura ce trebuia evidentiata. In lucrarea sa „Antropologia din perspectiva pragmatica“, mai precis în capitolul dedicat pasiunilor, Kant aprecia ca, dintre pasiunile omului natural, înclinatia spre libertate este „cea mai impetuoasa“. Dominat de aceasta înclinatie, omul care traieste în societate „nu poate evita sa întretina pretentii reciproce fata de ceilalti“. Printre „pretentiile reciproce“, în mod cert, la loc de frunte, pretentia oricarui om de a-i fi recunoscuta libertatea, un fel de metapretentie, conditie de posibilitate pentru oricare alta. În general, indiferent ca îsi au radacina în dorinta, nazuinta ori interes, ca au sau nu o functie proiectiva, pretentiile forteaza iesirea din matca (chiar si atunci când urmaresc restabilirea unei stari de drept anterior încalcata), le e proprie o energie subversiva, de dislocare a identitatilor si ierarhiilor în functie.
Ideea reciprocitatii ne conduce catre o alta trasatura a pretentiilor. Orice pretentie se manifesta ca fenomen de relatie, drept care trebuie sa distingem între cel (cei) ce formuleaza pretentiile si cel (cei) vizati de respectivele pretentii. În termenii elementari ai teoriei actiunii vorbim de agentul (subiectul), respectiv pacientul pretentiei. Subiectul pretentiei devine pretendent. Calitatea de pretendent este relativa, se poate institui ori dobândi dupa cum se poate retrage, stinge ori pierde. Daca pretentiile concretizeaza relatia omului cu sine, prin care acesta actioneaza consecvent în directia automodelarii propriului caracter, atunci avem de-a face cu homo exigens. E aici o experienta fundamentala, unica, a libertatii: aceea de a parcurge pâna la capat „golgota“ anumitor standarde autoimpuse. Încrederea în sine, stima sau respectul de sine nu au decât de câstigat de pe urma acestui tip de experienta. Dar daca este vorba de relatia individului cu ceilalti, atunci ar fi nimerit sa pomenim de homo praetentiosus. În acest ultim caz trebuie sa distingem între sfera privata si sfera publica a manifestarii pretentiilor. Fara a putea intra aici în amanunte e de presupus ca fiecare din aceste sfere îsi are mecanismul specific de formulare, comunicare si solutionare a pretentiilor.
Dat fiind faptul ca relatia omului cu sine e în genere mijlocita de relatia cu ceilalti, înseamna ca în ordine genetica homo praetentiosus îl precede pe homo exigens. Dupa ce vom fi învatat sa facem fata pretentiilor altora si, ulterior, sa formulam noi însine pretentii în raport cu altii, vom ajunge în cele din urma si la performanta interiorizarii pretentiilor ca exigente impuse propriului sine.
Fiind un fenomen de relatie, înseamna ca pretentiile pot face obiectul negocierii, al cautarii unor solutii de compromis, mai ales ca ele nu sunt de fiecare data ori în toate cazurile justificate, corecte sau rationale. Calmarea, reducerea, stingerea anumitor pretentii, dar si „demontarea“, critica, demascarea altora, în vederea respingerii lor, reclama strategii subtile, abilitati intelectuale si morale speciale. De aceea cred ca n-ar fi de tot nepotrivit sa vorbim de managementul ori diplomatia pretentiilor.
În fine, gasesc ca pretentiile au trasatura intentionalitatii: ca acte ale constiintei, dar si ca elemente ale registrului atitudinal-comportamental, ele sunt orientate, vizeaza un continut determinat. Asa cum nu putem gândi fara a ne gândi la ceva anume, fara a-i da gândirii un obiect oarecare, fie si unul „de negândit“, cum nu putem iubi decât iubind ceva anume sau pe cineva anume, tot astfel nu putem pretinde fara a pretinde ceva anume. E cunoscut ca viziunea fenomenologica asupra intentionalitatii impune distinctia între obiectul material si cel intentional al unei stari mentale. Atunci când într-o tufa de maces înflorit mi se întâmpla spre seara sa „vad“ o stafie, obiectul intentional al vederii mele e stafia, iar obiectul material e tufa de maces. Aceasta distinctie nu numai ca functioneaza si în cazul pretentiilor, dar ea ne permite sa întelegem cum se face ca uneori împingem atât de departe pretentiile „teatrului“ ori ale „mastii“, adica ale închipuirii, încât putem atinge cotele patologicului.
Înspre final ma încumet sa caut o oarecare ordine în „jungla“ pretentiilor, scop în care propun sa deosebim doua mari clase de pretentii, luând în considerare rolul sau functiile lor în viata oamenilor. Prima le cuprinde pe cele ce par sa aiba statutul unor conditii de posibilitate pentru modul uman de a fi. Sunt codificate, au o puternica determinare culturala. Aici putem distinge mai multe subclase. Astfel, ca subiecti ai actelor de vorbire si ai comunicarii pretindem sa fim luati în seama, sa contam ca interlocutori valabili, sa fim crezuti în privinta sustinerilor noastre. (Sa ne amintim ca în orice sustinere e inclusa pretentia ca enuntul sustinut e adevarat). Potrivit lui J. Habermas în aceste cazuri avem de-a face cu pretentii de validitate (fara a intra în detalii, amintesc ca el distinge patru clase de pretentii de validitate, în aceeasi masura originare: inteligibilitatea, adevarul, justetea si veracitatea).
Sunt apoi pretentiile politetii, întretinute si impuse prin educatie si disciplina, care îsi gasesc originea si justificarea în nevoia unei sociabilitati agreabile. Înteleasa ca ceremonial al aparentelor, sub forma bunelor maniere, politetea este mai degraba mimare a virtutii si nu virtute propriu-zisa. Respectarea contractului tacit al politetii ne apropie însa de practicarea ulterioara a virtutilor. Daca am pomenit de virtuti, înseamna ca suntem deja în zona pretentiilor moralitatii sau ale respectarii demnitatii persoanei, care decurg din recunoasterea pe temei rational a valorii neconditionate a fiintei umane. În limbajul imperativului categoric kantian: orice om conteaza totdeauna ca scop în sine, niciodata numai ca mijloc. Aceasta este si pretentia etica fundamentala a oricarui om: aceea de a fi tratat ca om.
Întâlnim apoi pretentiile transformate în revendicari cu caracter public, ce capata o forma institutionalizata. Vorbesc despre pretentiile, respectiv actiunile în pretentii (civile, comerciale) formulate în justitie. De cele mai multe ori ele vizeaza compensatii pentru violarea anumitor drepturi. În aceasta ipostaza, pretentiile îsi cauta satisfacerea prin resursele si în limitele ordinii de drept.
O a doua clasa, incomparabil mai cuprinzatoare, poate si mai interesanta, o reprezinta pretentiile cu functie proiectiva, cu precizarea ca nu toate proiectiile noastre sunt neaparat constiente, voluntare, libere. Emanatie a subiectivitatii, aceste pretentii sunt esentiale în plamadirea si exprimarea imaginii de sine, în edificarea sinelui, în ultima instanta în evolutia personalitatii (în mod firesc ele sunt strâns legate de dorinte si de credinte, dar fara a fi reductibile la acestea). În general, prin pretentii de aceasta natura tatonam posibilul, încercam sa-l modelam, uneori chiar sa-l fortam, dându-i chipul ambitiilor, nazuintelor, fanteziilor noastre, concomitent cu încercarea de a-l impune sau de a-l face acceptabil în ochii celorlalti. Sunt pretentiile care ne plaseaza în postura de candidati – reali sau închipuiti – la un alt statut, la o noua identitate.
Cu referire la aceasta clasa de pretentii, remarcabila mi se pare frecventa utilizarii în vorbirea curenta a adjectivului pretins(a), probabil datorita presupusei lui eficacitati semantice, pe care mizeaza orice vorbitor: aceea de a trasa o linie ferma de demarcatie între obiectiv si subiectiv, între realitate si închipuire, respectiv între autentic si inautentic, ceea ce – e bine stiut – corespunde unei nevoi fundamentale a spiritului uman.
Termenul acesta e nelipsit si utilizat cu mult patos în schemele de contestatie. De pilda în contestarea celor care se fac ca lucreaza ori se fac ca fac. De curând, despre un înalt functionar aflat în solda UE, am citit ca „nu e decât un mascarici jalnic, care se face ca face fiindca nu poate sa faca nimic, neavând, desigur, putere“. E limpede: acest joc de cuvinte vizeaza pretentia vana, masca, simulacrul. Putem extinde registrul exemplelor. Cei ce se considera (se autoproclama?) exponenti de drept si paznici autorizati ai anumitor valori tin sa se delimiteze de „deviationisti“, de „sectari“, de pretendentii mincinosi. În ochii lor, acestia nu sunt altceva decât niste farisei, jalnici masluitori ai respectivelor valori. Astfel, aparatorii „adevaratului“ liberalism vorbesc cu dispret sau ironie despre pseudoliberali, totuna cu pretinsii liberali. Ei procedeaza în acelasi fel în care marxistii obisnuiau sa îi ia peste picior ori sa îi demaste pe pretinsii marxisti. La rândul lor, poetii atestati vor sa apere poezia autentica de pastisele sau facaturile pretinsilor poeti; savantii cu rezultate omologate în cercetare se straduiesc sa-i demaste pe impostorii domeniului. Pastratorii crezului crestin si totodata aparatori ai modului de viata întemeiat pe acest crez se arata profund dezamagiti si indignati de apucaturile pretinsilor crestini, care, zilnic, în fel si chip, tradeaza sau batjocoresc, pe fata ori în ascuns, preceptele traiului crestinesc.
Pretentii tupeiste menite sa amageasca, pretentii de camuflaj – s-ar putea spune despre o parte dintre cele numite mai înainte ca fiind „cu functie proiectiva“. Pretentii de parada, prin care unii dintre noi, folosind masti de împrumut, jucam teatru, trimitem umbre si chiar cai verzi pe pereti, încercând sa parem altceva/altcineva decât suntem. Literatura a exploatat copios acest exhibitionism tragi-comic al pretentiilor de camuflaj. Pretentii ale grozavirii, s-ar mai putea spune, de asemenea, despre acelea prin care ne dam „mari“, ne dam aere de superioritate, ne ticluim singuri excelente „scrisori de recomandare“, somând apoi publicul sa le ia în serios, sa le accepte ca fiind veritabile. Sa nu uitam ca cei înclinati spre grozavire mizeaza pe faptul ca în lume exista atâtia nepriceputi si naivi care iau o cioara drept porumbel.
Desigur, lucrurile stau (pot sta si) asa; în anumite ocazii ne aratam bicepsii, vrem sa impresionam; aprindem fitilul pretentiilor pentru a ne ascunde sub perdeaua lor de fum, pentru ca imediat sa ne furisam sub ploaia de confeti multicolore pe care singuri ne-am livrat-o. Ar fi însa o mare greseala sa pierdem din vedere latura pozitiva, emancipatoare a capacitatii proiective a fiintei umane. Si ar mai fi ceva, mai ales ca selectia pretentiilor nu se face întotdeauna pe criteriul legitimitatii sau al îndreptatirii: greu e nu sa emiti pretentii, ci sa traiesti cu ele.
În ce ma priveste, îndraznesc sa cred (iata un mugur de pretentie!) ca în eseul de fata am spus, cât de cât, ceva cu miez, ca nu sunt un „comersant de piei de closca“.