Facerea vinului la români
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura antropologică »
Autor: Cristian Robu-Corcan
In „Dumnezeu s-a nascut in exil“, Vintila Horia il infatiseaza pe Ovidiu, exilat de Augustus la Tomis, debutând cu doua constatari: 1.- ceea ce se intelege la Roma prin „om“, la Tomis inseamna un animal cu doua picioare, lipsit de simtaminte si de ratiune; 2. la Roma ar fi jurat ca vita nu poate „odrasli“ sub Carul Mare.
Ovidiu intra uneori in cârciumile din Tomis, cele insirate pe ulitele care coborau spre port, unde, mai mereu, se iscau batai strasnice – „Zeii nu se bateau cu mai multa barbatie!“ –, acompaniate de un intreg repertoriu: câte un marinar din Samos zburând printr-o fereastra ca o minge, femei tipând, câte un ranit horcaind suparat, butoaie si amfore sparte, vinul rosu curgând pâna in strada, thermopolae (cârciumari) nauci, injunghiati sau facuti piftie si ei. Dar vinul era bun, spunea Ovidiu. Motivul era unul simplu: era adus din insule. Cât priveste vinul locului, comercializat doar de „unii“ cârciumari, era mai „acru“, insa suficient de tare. O prima informatie demna de a fi retinuta – Ovidiu a ascultat cu luare aminte – era aceea ca getii erau mari bautori si ca isi ingropau viile, in timpul iernii, ca sa nu inghete. Mai mult, in perioada gerurilor naprasnice, dupa ce plesneau amforele, spargeau vinul solidificat in bucati pe care le tineau lânga foc pâna redeveneau lichid. Oricum, pe lânga primitivismul absolut al „bucatariei“ – getii nu cunosteau decât doua feluri de mâncare: carnea fiarta si carnea fripta –, se observa o pasiune, dusa pâna la violenta, in jurul vinului.
Care-i istoria? S-o luam pe cea povestita foarte pe scurt de Alessandro Baricco. Cica pentru oameni, vinul, ani de zile, a reprezentat obiceiul câtorva tari, nu prea multe, fiind folosit la potolit setea si la ingurgitarea in chip de hrana. Era vorba, evident, de vinul de masa, produs, dupa cum spune Baricco, „in râuri“. Cum la un moment dat intervine – atentie! –, pe lânga pasiune, si cultura, oamenii se lasa, incet, purtati spre mestesug, si incep sa scoata marile vinuri. Impropriu spus „oamenii“, fiind vorba doar de francezi si italieni, adauga Baricco, restul lumii consumând bere, alcooluri tari si fel de fel de chestii bizare, de neinteles. Dupa al doilea razboi mondial, un anume domn Mondavi produce, la Oakville, in 1966, vinul hoolywoodian, adica un vin special facut pentru americanii intorsi din Europa si dedati la a bea vin. Acest vin, demential de prost, a capatat, gratie – admite Baricco – geniului domnului Mondavi, câteva caracteristici care l-a facut irezistibil: o culoare superba, suficiente grade ca sa te turteasca, un gust extrem de simplu si lipsit de orice asperitate suparatoare. Urmarea? Fie ca sorbi putin, fie ca dai o jumatate de sticla o data pe gât, efectul e acelasi si se stinge pe tot atât de repede pe cât s-a insinuat: o senzatie de plenitudine a gustului si parfumului, senzatia ca esti in plina detonare atomica a unei prietenii nemaivazute, bogatie imediata. Astfel incât un vin rosu piemontez va parea o gluma proasta, cu taninuri respingatoare si aciditati scapate de sub orice control.
Aceasta „istorie“ mi-a venit brusc in cap, in aceasta toamna, de cum a inceput isteria „facutului de vin“ la români. Si nu mi-a venit intâmplator, ci pe fondul angoasant provenit din constatarea ca tocmai „istoria“ de mai sus lipseste din aceasta manie a noastra de a pune strugurii la damigeana. Nimic nu pare ca s-a schimbat de la momentul la care Ovidiu contempla marinari de Samos planând prin aer pâna la acest prezent „sacru“, cu nimic mai prejos de „barbatia“ primelor decenii de dupa Cristos.
Tot românul face vin, mai ales cel din mediul rural sau cel din provincie, asezat strategic ori intr-o curte cu ceva pamânt pe jos, ori in vecinatatea imediata a unui teren agricol care sa fie capabil sa inghita câtiva butuci de vie. Evident ca ies din discutie „vinul românesc“, podgoriile românesti renumite sau mai stiu eu ce zone de podgoreni cu traditie. La fel de evident este si faptul ca vinurile de soi, de la bune pâna la cele de inalt nivel, sunt produse, in Italia sau Franta, tot de podgoreni buni mestesugari, cu o experienta ce se intinde de-a lungul multor generatii. Si pâna si hollywoodianul vin american si-a facut o istorie a lui, o istorie – iarasi il amintim pe Baricco – a „vinului fara suflet“, stindardul „barbarului“. Dar la fel de adevarat este ca nu vom gasi, dincolo de o productie mai mult sau mai putin industriala, in spatele fiecarei porti de prin Europa, un individ care, lovit de apoplexia toamnei, sa se apuce sa striveasca struguri fara sa stie prea bine ce va obtine.
Ei bine, asa cum am mai spus, in România, tot omul face vin. Carnavalul urban debuteaza cu o neliniste generala, din ce in ce mai apasatoare. Privirile incep sa zburde iscoditoare, urechile se apleaca ciulite, cele mai traznite secrete de fabricatie invadeaza pietele. Incep sa se foiasca de colo pâna colo damigene de diferite litraje. Se fac socoteli. Nervozitatea e in crestere. Nevestele se pricopsesc cu câte o palma sau cu câte un sut bine plasat in partea dorsala. Garajele de tip „Concivia“, care impânzesc curtile interioare ale blocurilor, incep sa fiarba. Inaintea vinului, bineinteles. Nimeni nu stie ce urmeaza sa faca, totul depinde de ce fel de struguri vor impânzi piata. Doctrina oenologica e simpla si nu are secrete pentru nimeni. Strugurii de vin sunt de doua feluri: negri si albi. In functie de cum combini culorile intre ele, va iesi un vin alb, roze sau negru. Câteodata iese si rubiniu, dar sunt cazuri rare. Vinul alb e usor, vinul roze e usurel, vinul negru e mai greoi. In pricipiu, absolut toate sunt bune. Regula generala este aceea ca este imposibil ca un vin sa nu iasa bine. Regula speciala este aceea ca mâncarea nu are ce cauta lânga vin. Regula de netrecut este aceea ca vinul trebuie baut in cantitati foarte mari. Bun. Nu lipsesc nici aprecierile stiintifice, plescaite la scara blocului, in cadrul unui schimb de pahare cu continuturi diferite: „Extraordinar, la sfârsit are ca un piscat de limba“; „Culoare, bai, are culoare, vezi poate-l casezi“; „Mmmmm, se duce ca uleiul, e de drum lung“; „Se simte gustul de capsuna, da' trebuie sa-l tii putin sub limba“; „Un pic de poama alba daca-i frigeai si scoteai sampanie, nu alta“; „Un pic, numai un pic sa dea gerul peste el si se limpezeste ca cristalul“; „Nu-l lasa din mâna, tine-l asa, acoperit cu cârpe, sa se-nfierbânte el in legea lui“; „Pfui, dinamita, asta-ngroasa sângele, il face smoala, daca pui mâna pe-un pom, il farâmi“.
In mediul rural, fruntile se incretesc in ajunul culesului si se descretesc dupa. Inaintea oricarei consideratii, troneaza, fara nici o sansa de a fi surclasata, urmatoarea intrebare: Cât ai scos? Cantitatea e alfa si omega satului românesc viticol. Tona si deca reprezinta apogeul succesului si garantia unei betii lungi, abrupte, cu pierderi de cunostinta si demaraje cu sareta prin santuri. Galeti pline de lichide asemanatoare pacurei sau bidoane umplute la maxim cu o braga tulbure si acra troneaza in fata portilor imbiind obstestii vecini la degustari prelungite soldate cu sape in cap sau furcoaie in spate. Incepe si exoticul sezon de violuri, in plin câmp sau ulita pietruita din fonduri europene. Se perpetueaza natural si spontan specia sub auspiciile gratioase ale unui „1001“ sau a unui hibrid renumit care inca nu statuse din fiert. E momentul asteptat de luni intregi, e momentul descatusarii din lanturile grele ale vietii si de afirmare a fiintei nationale.
Zilele trecute, am asistat, fara sa vreau, la un moment dramatic si induiosator. Un vecin ajuns la o vârsta inaintata si detectat ca având o afectiune cardiaca a fost sfatuit sa nu mai culeaga strugurii din curte si sa nu mai faca vin. Un alt vecin – pensionar, bondoc si posesor de pancreatita acuta, a spus ca acest lucru e cu neputinta. Cum sa nu faci vin? Mai bine moartea. Vecinul bondoc carase, deja, pe parcursul a doua zile, vreo doua tone si jumatate de struguri, angajându-se intr-o istovitoare munca de strivire si presare care-l adusese, la propriu, in patru labe. Vecinul cardiac se suie pe scara, indârjit, sa culeaga strugurii, i se face rau si cade horcaind. Vecinul bondoc, cazut si el in patru labe, rapus de damigene si butoaie, aude, dar nu poate ajunge la telefon. Asa ca striga la mine, jumatate ametit de desele degustari si in plina criza pancreatica, sa sun eu la Salvare. Eu sun la Salvare, Salvarea vine si, in timp ce-l urcam pe batrânul cardiac in duba Urgentei, aud un urlet sfâsietor. Vecinul bondoc se târâse pâna la poarta cu ajutorul unui carucior de butelii si striga:
– Spune-i doctorului ca nu-i de la vin, vinul e sanatate, sa-l lase sa bea vin, ca-i face bine, nu-i de la vin.