Scurt tratat de istorie alternativa – „Inglourious Basterds“ de Quentin Tarantino
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
In „Inglourious Basterds“ („Ticalosi fara glorie“) Quentin Tarantino reinventeaza istoria, asumându-si riscul de a stârni controverse si reactii de respingere din partea publicului mai sensibil. El ne ofera un final alternativ si mult asteptat al celui de-al Doilea Razboi Mondial, care te face sa-ti doresti ca eroii lui Tarantino sa se fi putut desfasura „de-adevaratelea“ in voie.
Intâlnire cu Aldo Raine
Cu toate reprosurile care i se aduc regizorului, printre care si acela ca nu-i un scenarist suficient de bun si face lucrurile la „plesneala“, el tocmai ca scenarist exceleaza, cu tot cu gusturile lui ciudate pentru filmele de mâna a cincea, luptele martiale sau western-urile spaghetti.
In plus, se numara printre cei mai buni in ceea ce priveste dialogurile. Sa ne amintim numai de cele din „Pulp Fiction“ sau „Reservoir Dogs“ si sa apreciem din acest punct de vedere (si nu numai) primul capitol din „Inglourious Basterds“, in care un ofiter nazist (Christoph Waltz) convinge (prin tortura psihica) un fermier francez sa recunoasca faptul ca ascundea o familie de evrei in pivnita. Toti sunt ucisi, in afara de Shosanna (Melanie Laurent), care reuseste sa fuga si sa se salveze.
Si asa incepe unul dintre cele mai frumoase filme pe care Hollywood-ul le-a dat vreodata…
In urmatorul capitol intra in scena Locotenentul Aldo Raine (Brad Pitt), cu un accent perfect sudist si cu o placere perversa de a strica limba engleza, care le cere oamenilor sai (un comando format din evrei) sa-i aduca fiecare câte o suta de scalpuri de nazisti.
Acest moment inaugureaza „celalalt razboi“, unul ascuns, purtat de oamenii lui „Aldo Apasul“ (asa cum fusese poreclit locotenentul), cei care n-aveau sa capete niciodata gloria binemeritata, porniti sa le faca zile negre nazistilor.
Tarantino se distreaza aratându-ne cât de usor poti zdrobi capul unui nazist cu o bâta de baseball sau cum Aldo ii inseamna cu o svastica pe frunte (incrustata pe viu cu lama unui cutit) pe cei pe care in marinimia lui ii lasa sa supravietuiasca, pentru a povesti despre bastarzi. Locotenentul e foarte mândru de aceste marci ale nemerniciei, ale rusinii, considerându-le niste capodopere.
Si, pentru ca tabloul sa fie complet, revine si Shosanna in scena, mai matura si mai seducatoare, ascunzându-se sub o identitate falsa.
Shosanna conduce acum un cinematograf in Paris si, când un erou german de razboi/vedeta de film se indragosteste de ea si o introduce in cercurile naziste, decide ca vrea razbunare. Si i se ofera ocazia perfecta: noul film de razboi al lui Joseph Goebbels avea sa fie proiectat in mica ei sala de cinema, la premiera urmând sa participe insusi Hitler.
Si asa o femeie imbracata in satin rosu, pe care Tarantino o filmeaza pe bucati, dezvaluindu-si fetisurile, ii prajeste pe nazisti, cu Hitler in frunte, folosindu-se de… pelicula.
Haz de necaz si nebunie
„Inglourious Basterds“ este un film revoltator de bun, din toate punctele de vedere, fie ele tehnice, fie dramaturgice, chiar daca e aproape imposibil sa stabilesti genul in care se incadreaza. Tarantino pune in scena o adevarata dementa, cu evrei micuti capabili sa-i invinga pe nazisti, cu o diva a ecranului (interpretata de Diane Kruger) pe post de dublu spion si cu un Brad Pitt care exceleaza in scena in care trebuie sa pretinda ca e italian. Pitt demonstreaza din nou ca e un mare actor, iar Melanie Laurent aduce personajului sau exact prospetimea, delicatetea si vointa de care avea nevoie.
Restul… e haz de necaz si nebunie. Curata nebunie, care te cuprinde si pe tine ca spectator in sfera ei, fiind imposibil sa-i rezisti. E putin probabil ca macar pentru un moment, unul scurt, sa nu te bucuri de ceea ce se intâmpla pe ecran si sa nu te comporti ca un mic Behemoth, care da din picioare si bate satisfacut din palme, pus fata-n fata cu o lume in care moralitatea cinema-ului e cel mai „graitor“ criteriu de judecata.
Si trebuie mentionat ca personal nu sunt fan infocat Tarantino, ii recunosc calitatile de cineast, dar uneori mi se pare dureros de superficial, insa dupa „Inglourious Basterds“ singurul lucru care mai ramâne de spus e ca inaintea unei capodopere nu poti decât sa te inclini.