Când titlul spune totul: „Surrogates“ de Jonathan Mostow
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
In acest ultim opus al nefericitului gropar al seriei „Terminator“ intra, ca intr-un cocktail incert, fragmente si teme din SF-uri precum „Gattaca“ (eugenia si lupta inegala dintre un exemplar uman lipsit de upgrade-uri si un mutant adaptat rigorilor viitorului), „Strange Days“ (trairea umana mediata de un ce de ordin tehnologic care indeplineste functia de drog social) sau „They Live“ al lui John Carpenter (scheletul metalic acoperit de portii inselatoare de epiderma si zgârci).
Din registre straine de fictiunea de anticipatie isi dau obolul „Cetateanul Kane“ (mogulul insingurat care, in ciuda stivelor de bancnote care se inmultesc cu fiecare rasarit si apus, nu poate fenta nefericirea), videoclipul „Just“ al trupei Radiohead (trecatorii care cad ca mustele pe strada) si „Sleeper“ al lui Woody Allen – robotii ca menajere perfecte si prefacerile pe care placerea si pattern-urile copulative umane ar urma sa le inregistreze in viitor.
Soldatii perfecti de natura non-organica, peronajul negativ care se ascunde dupa nenumarate masti, coruptia la vârf din cadrul politiei (comandantul insusi pune la cale crima pe care tot el se angajeaza sa o rezolve), experimentele secrete desfasurate sub tunica ocrotitoare a armatei, miscarile de Rezistenta care servesc unor interese straine organizatiei, problemele de cuplu cauzate de moartea primului nascut („O vreau pe sotia mea inapoi!“, se vaicareste protagonistul) cine mai stie de câte ori, când si pe unde le-am mai vazut? Si totusi, mare parte dintre momentele bune ale filmului se datoreaza tocmai unui efect de déjà vu, acela generat de glumitele autoreferentiale ale lui Mostow. Osatura metalica a robotilor, persistenta surogatului controlat de protagonist, in ciuda unor betesuguri din ce in ce mai stânjenitoare, prototipul de T-800, surogatul cu chipul si mai ales cu corpul lui Arnie cel din tinerete, din zilele de culturist, asemanarea fizica dintre asasin si Michael Biehn, cel dintâi interpret al lui Kyle Reese, toate trimit la seria cult care l-a consacrat pe guvernatorul din Graz.
Altfel, lipsa notelor distinctive ramâne neajunsul cel mai evident al peliculei. Handicapurile majore ale lui „Surrogates“ sunt insa in alta parte.
Minunata lume noua: thriller fara thrill
Realitatea pe care filmul o ilustreaza e infricosatoare si nu prea. E destul de clar ce e in neregula cu ea si de ce personajul interpretat de Bruce Willis alege, ce-i drept in al doisprezecelea ceas si sovaielnic peste poate, sa o schimbe.
Insa Tom Greer (Willis) n-ar fi declansat un cataclism nici daca si-ar fi cântarit decizia mai mult decât i-o ingaduia inevitabila numaratoare inversa. Tragedia nu ar fi avut proportii planetare, omenirea nu ar fi fost rasa de pe suprafata pamântului, viata ar fi mers mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intâmplat. Oamenii ar fi continuat sa vada lumea prin ochii androizilor kamikaze de uz personal, cu picioarele acestora ar fi mers, cu gura lor ar fi vorbit, cu urechile lor ar fi auzit, cu nasul lor ar fi mirosit si cu mâinile lor ar fi pipait. E ceva aiurea in asta, dar nu suficient cât sa nu ne intrebam undeva pe la mijlocul filmului: „Si ce daca?“
Pe scurt, ca in rolurile care l-au consacrat, Bruce Willis salveaza lumea sau macar o buna parte din ea, dar in acelasi timp nu salveaza pe nimeni.
„Surrogates“ e o distopie anemica si prin aceea ca nu se refera la un curs al istoriei foarte probabil – gadgeturile, dichisite, nimic de zis, ale zilei de azi nu prevestesc nicicum marionetele umanoide cu telecomanda neuronala ale lui Jonathan Mostow. In acelasi timp, filmul nici nu aminteste de evenimente recente de trista amintire, e un SF si atât. Spre deosebire de „Fahrenheit 451“ sau „1984“, nu zgândareste rani inca nevindecate, nu face apel la spaime primordiale precum aceea de a fi controlat, ca mai deunazi, in fiecare aspect al vietii cotidiene, de a fi supus unei forte exterioare invizibile, dar omniprezente, intr-o ecuatie din care posibilitatea rezistentei lipseste cu desavârsire. Dimpotriva, oamenii sunt papusarii, ei controleaza androizii, nu invers. Se poate argumenta ca tot oamenii sunt prizonierii, sclavi ai propriului viciu, dar de la fetisism tehnologic pâna la spaimele si constrângerile traiului intr-o dictatura e cale lunga.
Ce-i drept, „Fahrenheit 451“ sau „1984“ sunt ecranizari ale unor remarcabile opere literare, in timp ce pelicula lui Mostow e adaptarea unei benzi desenate. Diferenta se simte.
Filmele lui Truffaut si Michael Radford au nobletea atemporala a cafelei; „Surrogates“ e cam ca un nechezol.