Caderea zeilor în Luna-Park
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
O tona de apa care a transformat scena si fosa acoperita intr-o piscina. Sau intr-un lac. Oglinda de apa ce reflecta, rasturnata, imaginea unui cub masiv, cenusiu, univers inchis, terifiant. Feliat in patru, de nu se stie ce puteri telurice, lasând vederii piciorul unui barbat incaltat intr-o cizma neagra, militara. Barbat cu alura christica si torsul impartit, vertical, in doua, printr-o suvita de sânge, personaj in repaos dupa – se presupune – incercari ce i-au secatuit forta, dar care rosteste apasat : „Sunt inca viu!“
Astfel incepe „Caligula“ lui Tomaž Pandur, spectacol care a deschis a XV-a editie a Festivalului International de Teatru Clasic de la Arad. Coproductie „Gavella“ Drama Theatre (Zagreb, Croatia) si Pandur. Theaters (Slovenia). Prima intâlnire a publicului românesc de teatru cu unul dintre cei mai importanti regizori europeni ai momentului – „Hamletul“ sau pus in scena, in acest an, la Madrid, pentru al carui rol titular au dat probe 400 de... concurente (câstigatoare Blanca Portillo, actrita fetis a lui Pedro Almodovar, inca pe ecranele noastre in filmul „Imbratisari frânte“/ „Los abrazos rotos“) a produs un veritabil turism cultural continental spre capitala Spaniei si, fireste, discutii pe masura. Dupa „Studio su Medea“, in regia lui Antonio Latella, cu extraordinara Nicole Kehrberger ca protagonista, deschidere cu teatru full power a editiei de anul trecut, festivalul aradean a tintit din nou foarte sus cu acest „Caligula“. Iar publicul a raspuns prompt provocarii. (Voi reveni cu amanunte in numerele viitoare ale revistei).
Tomaž Pandur resusciteaza clasicii, inclusiv pe cei ai modernitatii, in stil polemic. Prin negare si reconstructie, stapânind subiectul pâna la resorturile sale cele mai ascunse, care presupun si lectii de istorie si de antropologie culturala, functional neostentative. In cazul de fata, Suetoniu, cu ale sale „vieti“ ale Cezarilor Romei, subiective (si manipulate, in viziunea istoricilor contemporani) si Albert Camus, care face din personaj un exponent al existentialismului absurd, un Sisif revoltat.
Regizorul sloven vrea sa-l releveze, prin aceasta montare, pe celalalt Caligula – in consonanta cu noile descoperiri arheologice ale unui tezaur spiritual cu o impresionanta colectie de artefacte provenind din spatiul Lacului Nemorensis, dar si în plan simbolic ideatic, plecând de la afirmatia „Caligula sunt toti oamenii“. Toti oamenii ale caror ego-uri ascunse justifica rimbaldianul „Eu e un altul“, in cautarea libertatii absolute, pe care unii chiar o si ating. Numai ca putini, precum Gaius Julius Caesar Augustus Germanicus (alintat, din copilarie, de catre soldatii tatalui sau, Caligula-Cizmulita), al treilea imparat al Romei, au si puterea de a o pune in practica.
Croindu-si spectacolul dupa piesa lui Albert Camus, adica inspirat din textul scriitorului francez laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, dar si insinuându-i transgresiuni dilematice si o recitire in cheie simbolica, de remitizare globalizanta, Tomaž Pandur face din Caligula un demiurg care (re)contruieste lumea intr-un imens teatru. Sub semnul Lunii, „oglinda rece a Soarelui“, astrul care il deruteaza, il intriga, il fascineaza si a carui posesie e singura-i dorinta imposibil de implinit.
Teatrul lui Caligula e un Luna-Park in care zeii cazuti se resacralizeaza. Teatrul e religia in care el incearca sa uneasca Vestul cu Estul, sa schimbe mastile „pe cale“, sa „fie toti oamenii“ care „fac greseli pentru ca nu cred destul in teatru“.
Experimentând gloria de a fi actor, personajul lui Tomaž Pandur isi multiplica identitatea, moare si se naste din nou, devine calator în timp, Matrix al esentei, al devarului relevat, cel pentru toate vremurile. Natura sa muritoare poate fi distrusa, matricea il renaste. Oferindu-l inca o data si inca o data terorii, spaimei si urii, conspiratiilor, asasinatelor, conflagratiilor, sub lumina rece a Lunii, marturie a absurdului care guverneaza Parcul mondial de distractii universale. In care existenta devine un fel de floating opera.
Cei zece actori, noua barbati si o femeie, isi interpreteaza rolurile (de recunoscut Cesonia, Cassius Cherea si un amestec de sclav – Helikon si mim – Mnester, ca personaje mentionate de istorie si in tangenta cu piesa camusiana) in apa, uneori parca plutind, alteori scufundându-se, balacindu-se si stropindu-se in joaca sau exersând inecul, omor ori sinucidere. Apa ca element dominant – purificator, ii reuneste si ii desparte, ii terifiaza, marginind, ca Styxul, viata de moarte, ii face sa uite, ca Lethe, ii primeste si ii renaste, ca lichid amniotic. In simbioza cu masivul cub cenusiu, care se desface ca zid de protectie, ca vestigii ale unui templu in care se oficiaza ceremoniile resacralizarii globalizante Vest-Est, ca frontoane ce gazduiesc tablourile (frizele) vivante cu zei si eroi cazuti si ridicati din/in Luna-Park. Teatrul acesta crud, energetic, dominat de ritm ametitor, cu mult „sânge“ la vedere, cu trupuri contorsionate sau letargic destinse, cu text esentializat si rostit cu dictie impecabila ori mimat numai presupune performante actoricesti (inclusiv fizice) greu de atins. Livio Badurina, Sven Medvešk, Hrvoje Klobucar, Dijana Vidušin, Sven Šestak, Ozren Grabaric, Filip Križan, Vedran Zivolic, Igor Kovac, Silvio Vovk sunt, fiecare in parte si in grup, o trupa de elita. Pentru care, intr-adevar, teatrul e noua veche (!) religie.
Cu producatori-manageri tineri, profesionisti de top european, Sonja Kovacic („Gavela“ Drama Theatre) si Livija Pandur (Pandur. Theaters), si asistent de regie al fratelui ei, care stiu sa organizeze, sa promoveze, sa impuna si, de ce nu, sa si controleze respectarea intocmai a demersului regizoral al unei productii teatrale, „Caligula“ al lui Tomaž Pandur a devenit o montare europeana de referinta. Care se bazeaza pe forta actorilor, pe o ingenioasa sinteza de citate culturale, a caror decriptare e pasionanta, dar nu obligatorie in receptarea spectacolului, pe nonlinearitatea curgerii timpului narativ si pe o spatializare cvadrupla. Regizorul sloven refuza teatrul ca iluzie, el doreste sa creeze realitatea ca teatru. Spectacolele sale nu au nevoie sa-si adjudece efecte speciale subsumabile cutarui experiment sau cutarei post-post avangarde. Ele sunt explorari in straturi culturale pe care presiunea realitatii imediate le dizloca si le recombina dupa alchimia secreta a personalitatii sale de creator. Irepetabila, contradictorie, cu limpezime de formula matematica. Acest cod teatral a adus la performante precum „La Divina Commedia: Partea intâi : Infernul – Cartea sufletului, Partea a doua: Purgatoriul – Anatomia melancoliei, Partea a treia – Paradiso – Lux“ (Teatrul Thalia, Hamburg), „Dictionarul Kazarilor“ (Pandur. Theaters), „Faust (partea intâi si partea a doua, Teatrul National Sloven din Maribor), „Barroco“ (Teatro Fernan Gomez, Madrid) sau amintitul „Hamlet“. Lectii de teatru altfel.