Un regizor român monteaza „Hamlet“ la Atena
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura spectacolului » adevărul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Tânarul regizor Marcel Top este (sau ar trebui sa fie) un nume care conteaza in teatrul tânar românesc. In primul rând, prin talent, apoi, prin diversitatea mijloacelor si temelor abordate. Când socant si virulent, ca in „Natural Born Fuckers“, „God“ sau „Edmond“, când languros, decadent si voluptuos, ca in „Valmont“, când cinic, ironic si baroc, ca in „Deformatii“, Marcel Top nu se repeta niciodata. Cel putin pina acum.
Controversat in balaceala româneasca cu pretentii teoretice, tânarul regizor a fost acum invitat sa monteze la Teatrul Alekton din Atena. Si nu orice, ci „Hamlet“. Crema dramaturgiei universale. Premiera va avea loc pe 30 octombrie.
Povestea desfasurata in ambianta „consumerist-fantastica“, are loc, in viziunea regizorului român, intr-o lume care isi ascunde „putreziciunea“ sub o stralucire de zapada. Inainte de momentul intâlnirii cu duhul tatalui, de fapt, cu „adevarul dezgropat“, Hamlet apare ca un print spilcuit, sceptic si cool. Dupa aparitia fantomei, va renunta, treptat, la tot pentru a deveni un „initiat care se tavaleste in cenusa tatalui sau, suferind de durerea lumii, de lipsa adevarurilor, de lipsa unei logici fundamentale, de bun-simt, in Danemarca lui, care e si a noastra, cea mai apriga si pestilentiala dintre dureri, durerea fara antidot ce, paradoxal, provoaca dependenta. Hamlet sufera de durerea luciditatii, a constiintei ca lumea in care traiesti si din care faci parte este iremediabil bolnava. Cel care sufera de ea vrea imposibilul: sa afle cauza si efectul acestei boli si sa o vindece. Fara acest gen de nebunie exemplara, urmata de câtiva de-a lungul timpului, probabil am fi trait intr-o lume populata in exclusivitate de minciuna si iluzii ieftine in care ne-am fi canibalizat reciproc precum maimutele“ (Marcel Top). Astfel ca moartea tatalui nu este, pentru Hamlet, altceva decât o provocare majora care declanseaza scandalul existential ca o explozie in lant. In urma sa, el va deveni un kamikadze care sacrifica tot pentru o notiune abstracta, Adevarul, pe care „pâna in final nici macar nu il amusina. Mai trist, mai tragic si ridicol e ca isi da seama de asta“, in viziunea regizorului. Creatorul român al spectacolului percepe textul lui Shakespeare ca pe o „tragicomedie a luciditatii profunde, care ucide pentru ca ataca umanul in esenta lui, Iluzia, Odihna, Somnul si ne arata ce se intâmpla cu cei ce vor sa destrame aceste conventii care salveaza probabil omul de la sinucidere“.
Pe Claudius Marcel Top il construieste ca „un satir pragmatic, prototipul politicianului de succes, bon-viveur, monden, decrepit, libidinos, omul cu bani, lipsit de scrupule, care considera fratricidul ceva firesc atât timp cât serveste intereselor partidului, intr-un cuvânt, ceea ce numim noi azi, unii cu scârba, altii cu invidie, un om de succes“. Partenera sa, Gertrude, arata ca o femeie prin excelenta transparenta, de o inocenta decrepita, o Marilyn Monroe batrâna care nu realizeaza ca a imbatrânit. „Ea nu stie ca Marylin Monroe-urilor le sta bine sinuciderea, nu batrânetea“. Vicleanul Polonius va fi un contabil, o masina de incasat si la propriu si la figurat, care incaseaza si o incaseaza, o casa de marcat ambulanta, o banca de economii si date pe doua picioare, dar si un mare lingau. Cât despre Horatio, acesta „nu este nici pe departe un holtei chelios, inexpresiv si mediocru cu rol de conductor, asa cum l-au prezentat numeroase montari“. In viziunea regizorului, Horatio e mai degraba un tânar de douazeci de ani, frumos, inteligent, stralucitor, un Hamlet linistit, aproape de Scipio din „Caligula“ lui Camus. In sirul personajelor urmeaza Rosencrantz si Guildenstern, prosti, indiscreti, turnatori, dar adorabili. Confruntat cu toata aceasta galerie, Hamlet, soarecele de biblioteca, devine un sobolan feroce, care cauta carti si dezgroapa cadavre in gunoaiele unui Elsinore consumist.