De la Verbier la Baden-Baden
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Festival in Alpii elvetieni
In cantonul Valais, foarte aproape de pasul Grand Saint Bernard, la 1500 m altitudine, mica statiune rezidentiala Verbier duce o existenta tihnita. Tot timpul anului este deschisa amatorilor de turism si sporturi sau celor cu destui bani ca sa-si permita un sejur luxos in Alpii elvetieni. Nu cred ca am vazut hoteluri clasificate mai jos de patru stele. Fata de cei 2700 locuitori permanenti, in iarna numarul vizitatorilor atinge 35000. Spre a atrage, era firesc ca municipalitatea sa se gândeasca, pentru sezonul cald, si la un festival de muzica clasica. Fiinteaza nu de mult, doar din 1994, dar se simte ca la mijloc sunt fonduri importante. Prestigiul s-a capatat rapid. Sunt invitati instrumentisti de renume, cântareti faimosi, dirijori celebri. Exista si o orchestra proprie, special destinata festivalului. De pe afisul editiei 2009, as nota câteva nume, nu fara un scop precis. Iata-le: dirijorii Kurt Masur, Charles Dutoit si Yuri Temirkanov, pianistii Evgeny Kissin, Martha Argerich, Jean-Yves Thibaudet, Nelson Goerner si Teo Gheorghiu, violonistii Joshua Bell, Julian Rachlin, Dimitri Sitkovetsky si Renaud Capuçon, violoncelistul Mischa Maisky. Ei bine, toti acestia au fost si oaspeti ai Festivalului International George Enescu, o dovada (mai era nevoie?) ca suntem in prima linie europeana si mondiala. La Verbier li s-au mai adaugat, in vara lui 2009, pianistii Lang Lang si Emanuel Ax, precum si contratenorul Philippe Jaroussky, alaturi de nume importante ale scenelor de opera.
Regulat, pe parcursul ultimelor doua saptamâni din iulie, festivalul atrage un public select si foarte elegant care urca strazile oraselului, pe sub cablurile telecabinelor, pâna la Sala Médran, un auditorium oarecum improvizat cu cca 2000 de locuri, de fapt un urias cort in care instalatiile acustice dau perfecta senzatie de natural si unde, evident, nu exista fosa.
Don Bryn
Spectacolul liric al lui 2009 a fost versiunea semi-scenica a operei „Don Giovanni“ de Mozart, in regia Marthei Keller. Cunoscuta actrita elvetiana nu se afla la prima confruntare cu o mizanscena. „Dialogurile carmelitelor“ de Poulenc (Opéra National du Rhin), „Lucia di Lammermoor“ (Washington National Opera si Los Angeles Opera), „Don Giovanni“ (Metropolitan Opera) au fost primele ei incursiuni in lumea lirica. La Verbier a folosit la maximum spatiile din jurul orchestrei, in fata, in spate si in lateral, a avut imaginatie si i-a transformat pe cântareti in veritabili actori de teatru. Nu a fost foarte greu, toti având apetenta pentru jocul scenic bine adâncit si expresiv.
Desi anuntate pe afis, trei vedete au lipsit de la intâlnirea cu publicul – Edita Gruberova, care la aproape 63 de ani pare ca vrea sa bata recordul de vârsta al sopranelor de agilitate, mezzosoprana Susan Graham, o stilata interpreta aflata la apogeul carierei si excelentul tenor Matthew Polenzani. In locul lor, Donna Anna a fost Anna Samuil, Donna Elvira – Annette Dasch si Don Ottavio – Michael Schade. Se pare ca anularile de spectacole au devenit o moda in rândul celor mari.
Verbier a fost si punctul terminus pentru Bryn Terfel in rolul Don Giovanni. Dupa ce l-a dus pe culmi de maiestrie, odata cu reorientarea repertoriului catre abordari mai dramatice, bas-baritonul galez l-a abandonat. Pro memoria, a oferit o lectura plina de nuante, cu rostire implicata a recitativelor si articulare a aparté-urilor, care au sporit in consistenta imediat dupa primele scene, atingând apogeul de rafinament. Exista in vocalitatea lui Bryn Terfel agilitati neasteptate pentru calibrul sau de glas si aria „Finch’han dal vino“, a „sampaniei“, explodeaza ca o jerba de artificii. Tot asa, in serenada „Deh vieni alla finestra“, legato-ul capata virtuti de senzualitate care o seduc chiar pe... frumoasa spectatoare din primul rând, careia artistul – in complicitate cu regizoarea –, ii rezerva astfel o surpriza muzicala de neuitat, ca amintire estivala. Mai apoi, talmacirea ariei „Metà di voi quà vadano“ a fost de o minutiozitate vecina cu filigranul.
La toate acestea, s-a adaugat marea performanta a lui Terfel din scena mortii eroului, conceputa cu un tragism inimaginabil, declansare zguduitoare de energii in confruntarea fatala cu spiritul Comandorului. Acceptând provocarea si clamându-si crezul, artistul a iradiat o tulburatoare dezlantuire de revolta, de acerba rezistenta la supliciul venit prin implacabila voce „de dincolo“ a celui pe care il ucisese. Duelul cu impresionantul glas al bas-baritonului Thomas Quasthoff a fost de teribil impact dramatic.
Parada vocilor masculine a continuat cu basul René Pape, intr-un expozeu somptuos ca sonoritate, omogen si generos timbrat. Poate ca umorul si comentariul subtil i-au scapat pe alocuri interpretului lui Leporello, dar impresia generala a fost foarte buna.
Destul de stins, de sters a fost Michael Schade. Un Don Ottavio amorf, la care nuantele au venit din excesiv de multa emisie falsetto in aria „Dalla sua pace“. Sunete „nazale“ mi-au indicat o oarecare prudenta de abordare a ariei „Il mio tesoro“. Este posibil ca tenorul, in acea seara, sa nu fi fost in cea mai buna dispozitie vocala.
Cu mobilitate si sugestie a cântat tânarul si putin cunoscutul bas american Robert Gleadow (Masetto). O promisiune.
Seductie
In fine, superbele doamne, in rochii de concert, cu decolteuri generoase (la moda!), l-au facut sa vibreze pe cuceritorul Don. Si nu numai pe el. Anna Samuil are o voce lirica, de reala rotunjime sopranila si frazeaza elegant. Incisivitatea atacurilor acute ale ariei „Or sai, chi l'onore“ lipseste iar vocalizele ariei „Non mi dir“ o gasesc putin tematoare. Sunt mici reprosuri care nu ii umbresc prestatia, ci ii arata cât de aproape se afla de ideal. Mai putin „prezenta“ ca volum de glas, dar cu buna implicare stilistica a fost soprana Annette Dasch, intr-un rol pe care l-a prezentat si la festivalul salzburghez. In schimb, surpriza si mai placuta a venit din partea tinerei si delicatei Sylvia Schwartz, Zerlina, cu intonatie precisa si muzicalitate in derularea perlajelor partiturii, soprana lirico-lejera careia viitorul ii poate rezerva multe aparitii de succes. Ariile „Batti, batti, o bel Masetto“ si „Vedrai carino“ au fost minunat interpretate.
La pupitrul celor doua ansambluri, Verbier Opera Festival si Collegiate Chorale, s-a aflat Manfred Honeck, desigur impulsionat de platoul de vedete. Ba chiar s-a vazut antrenat de Don Bryn in scena din cimitir, care i-a impartasit câteva... „secrete“.
La Verbier, un spectacol bine proportionat ca lectura stilistica in spiritul de dramma giocoso, dar care si-a pastrat atmosfera de vacanta, asa cum a dorit si regizoarea Marthe Keller.
Seara rusa
Fata de Verbier, Baden-Baden (55000 de locuitori) este mult mai cunoscut. Si faimos, cu parfum de epoca. Cochetul oras din landul Baden-Württemberg face parte din lantul celor cu mari cazinouri, in concurenta directa cu Monte Carlo. Pelerinajul la mesele de joc se face in lux si glamour, dar aduna si simpli impatimiti ai riscului. Si aici, municipalitatea a gasit de cuviinta sa organizeze un festival clasic, numai ca durata lui este pe tot parcursul anului. O stagiune completa, cu concerte simfonice, camerale, recitaluri, spectacole de opera si balet, totul in compania unor mari vedete itinerante de gen. Inaugurata in 1995, noua sala de 2500 de locuri este actualmente cea mai mare din Germania, depasind-o cu putin pe aceea de la Berliner Philharmonie, „Zirkus Karajani“.
La Festspielhaus Baden-Baden, in smokinguri si rochii lungi, spectatorii pasesc pe un impecabil covor rosu, inainte de a bea o cupa de sampanie Veuve Cliquot, Taittinger sau Moët et Chandon. Lucru pe care pot sa-l faca si inainte de intrare, pe platoul din fata salii. Atmosfera bayreuthiana.
De câteva stagiuni, Valery Gergiev si ansamblurile Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg sunt invitati permanenti in lunile de vara. In 2009, o seara a reunit doua opusuri lirice clasice ruse, „Aleko“ de Rahmaninov si „Iolantha“ de Ceaikovski.
Un subiect ofertant, tratat de Rahmaninov intr-un singur act, adaptare a libretistului Vladimir Nemirovici-Dancenko dupa poemul lui Puskin, „Tiganii“, ne introduce in lumea pribegiei fara sfârsit, in care iubirea fierbinte se impleteste cu sângele, gelozia cu crima. Pana de peisagist a compozitorului se simte de la primele acorduri, rau prevestitoare chiar in atmosfera de nunta (imaginatie inedita a regizorului Mariusz Trelinski pentru o seara de amintiri de satra, in jurul focului) si partitura se deruleaza intr-un simfonism pregnant, abundând in dansuri, interludii, coruri. Rahmaninov extrage totul din orchestra, din culorile ei, chiar cu pretul sacrificarii pe alocuri a dramaturgiei, cum spuneam, seducatoare ca tematica. Ma gândesc la momentele de mare tragism care marcheaza finalul, mai putin construite gradual si cu destul conventionalism.
Pentru rolul titular, Valery Gergiev l-a invitat pe bas-baritonul canadian John Relyea, o voce dominatoare si taioasa. Pagina cea mai cunoscuta a operei, cavatina lui Aleko, a fost interpretata cu multa pasiune. In jurul lui Relyea, Veronika Djioeva (Zemfira), Sergey Skorokhodov (Un tânar tigan), Segey Aleksashkin (Tatal Zemfirei), Elena Vitman (Batrâna tiganca), glasuri robuste mai mult sau mai putin focusate, cântareti buni si actori pe masura.
Anna Netrebko...
... super-starul mondial al zilei, a fost titulara operei „Iolantha“. Dupa concediul de maternitate, revenise deja pe esichierul liric cu câteva luni inainte. Stârnind aprecieri diverse. Si in aceasta pagina, remarcam unele distorsiuni in preluarea unui rol solicitant ca Lucia din opera donizettiana. La Baden-Baden insa, cu o partitura eminamente lirica, fara nevoia de a face fata agilitatilor stratosferice, soprana rusa s-a simtit in largul ei. A expus o voce calda, de moliciunea si culoarea mierii, cu unduiri si inflexiuni fluide. Emotionanta poveste a frumoasei fete care isi recapata vederea, iubirea care incoroneaza deznodamântul fericit, iata pretexte romantice care merg, ca surse, de la basmul lui Andersen, prin piesa danezului Henrik Hertz, „Fiica regelui René“, la libretul lui Modest Ceaikovski. Anna Netrebko a gasit in personaj tot ce i-a trebuit ca sa expuna si sa captiveze – visare, bucurie, amar, dragoste, revelatii. A jucat cu priceperea ei obisnuita de cântareata-actrita, a plutit ca un fulg, s-a daruit cu totul, sincer si seducator.
Alaturi de ea, in rolul Contelui Tristan Vaudémont, ar fi trebuit sa se afle Rolando Villazón. Ce cuplu! Numai ca mexicanul a fost nevoit sa-si intrerupa activitatea pentru tot anul 2009 din motive medicale. Delicata operatie pe corzile vocale a reusit si chiar in aceste zile, pe website-ul propriu, tenorul isi anunta reintrarea cât mai curând, intr-un repertoriu selectiv. Bine gândit, intrucât riscurile la care s-a supus pâna acum, se vede, i-au daunat.
In locul lui, la Baden-Baden s-a aflat pe scena un artist in ascensiune, l-as putea numi – judecând dupa reclama -, chiar vedeta, polonezul Piotr Beczala. Este un tenor de fascinant lirism, sustinut printr-un glas limpede, bine sudat intre registre. Arcele de fraza sprijinite de suflul lung, pe tesatura vocala ascendent-acuta sunt chiar spectaculoase. Poate ca interpretul Beczala este putin mai rece si chipul nu-i infatiseaza trairea, dar cântul are o poezie cu totul remarcabila, implinita prin mezzevoci si falsetti bine cumpanite in context expresiv.
Surpriza pentru mine a fost tânarul bariton Alexei Markov (Robert), cu voce generoasa si extinsa, cu apetenta pentru frazarea cu sens. A dovedit-o in arie si nu numai. Pe parcursul unicului act al operei „Iolantha“, am fost in proximitatea unui cântaret aflat in pragul unei cariere importante.
Alaturi de cei trei, au mai cântat Mikhail Kit (René), Alexander Gergalov (Ebn-Chakia, medicul arab salvator al ochilor Iolanthei), Andrei Zorin (Almerik, scutierul regelui), Fiodor Kuznetsov (intr-un excelent rol de compozitie, Bertran, portarul castelului), Natalia Evstafieva (Marta, sotia lui Bertran), Eleonora Vindau si Ekaterina Sergeeva (prietenele Iolanthei).
Cele doua opere au fost coproductii intre Teatrul Mariinsky si Festspielhaus Baden-Baden, in care regizorul Trelinski a fost anturat de Boris Kudlicka (decoruri simple, ultra stilizate, cu mult metal, in care forma camerei Iolanthei – un cub rotitor de sticla -, a aparut ca o rezolvare interesanta), de Magdalena Musia? (costume de inspiratie clasica) si de light-designer-ul Marc Heinz (cu rol foarte important in jocurile de lumini care au simbolizat revenirea Iolanthei la viata normala).
Opusul ceaikovskian abunda in imagini idilice, in pagini romantice si in confruntari puternice, totul inchegat intr-un tot unitar solid construit. Sub bagheta dinamica si expresiva a lui Gergiev, instrumentistii si vocalistii din cor au simtit spiritul si au cântat cu apetenta, cu daruire. Ce poate fi mai minunat pentru muzica rusa decât talmacirea oferita de cei veniti din spatiul autentic?