Armata în bataia sagetii
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura ideilor »
Autor: Col. Ing. IULIU STANCIU
Cu ceva vreme în urma s-a întâmplat sa-mi pice în mâna o carte a domnului H.-R. Patapievici, „Zbor în bataia sagetii“, aparuta la Editura Humanitas, în 1995. Am vazut, ceva mai târziu, tot întâmplator, o emisiune la TV despre lansarea unei noi carti a d-lui Patapievici. Îmi amintesc ca emisiunea se intitula „Pro Patapievici“, sintetizând magulitor un cor de laude la adresa autorulu. Mi se pare, totusi, ca e nevoie de o anumita reflectie înainte de a afirma, raspicat, acest „Pro“. Motivele o sa le prezint în continuare.
Câteva cuvinte despre „Zbor în bataia sagetii“
Efectul provocat de doua impresii contrare – cultura rafinata & filozofie alambicata vs o serie de afirmatii socante – a fost unul puternic. Fara îndoiala, dl. Patapievici este un fizician-umanist erudit, cu însemnari si comentarii docte si rafinate, de multe ori subtile, care îi servesc în construirea unei pledoarii neconcesive pentru elitism si individualism, sfântul sau crez care îi contureaza personalitatea si cu care îi sfichiuieste pe muritorii de rând.
Domnia sa îi foarfeca pe toti autorii, ilustri sau mai putin ilustri, pe care i-a citit (si nu au fost putini), dovedindu-si siesi – si, bineînteles, noua – ca a patruns în toate subtilitatile de gândire ale acestora. Victima cea mai demna de mila, spulberata pe nerasuflate, este titanul cazut în dizgratie Marx, parintele comunismului, caruia îi recunoaste cu cavalerism inteligenta si abilitatea de a manevra ideile în scopul manipularii oamenilor. Marx nu a fost lipsit de geniu (geniile se recunosc între ele), dar este „un caz tipic de gânditor în criza“. Oare acesta sa fie pacatul de capetenie al lui Marx? Marturisesc ca nu am nici un motiv sa-l apar pe Marx si esuata lui filozofie, din cauza careia eu îmsumi si parintii mei am avut de suferit.
Însa, dupa ce îl spulbera pe dascalul proletariatului (mai bine mai târziu decât niciodata), dl. Patapievici se înversuneaza împotriva armatei! Daca pentru Marx manifesta o oarecare întelegere, acesta fiind – ca si el – un intelectual rafinat, în schimb, pentru armata, cu ofiterimea si trupimea gregara a ei, nu are îndurare. „Departe de a fi disciplina si demnitatea martiala“ – zice dl. Patapievici (p. 74) – „esenta armatei este mai degraba spiritul marunt al falsificarii si violenta aplicata las“ (adica nu se respecta regula lui „dai si primeste“ – explica filosoful). „Enorma cantitate de prostie si cârtitoare rautate pe care am experiat-o în armata nu facea decât sa profetizeze asupra enormei cantitati de prostie si cârtitoare rautate pe care am experiat-o în viata civila“. Cu alte cuvinte, atât militarii, cât si civilii sunt prosti si rai. Cine, în rest, mai poate fi pe placul d-lui Patapievici?
„Armata, continua domnia sa, a rezumat în scurt ceea ce parea a nu putea fi inaugurat niciodata pentru mine: imperiul irezolut al prostiei agresive. Arareori am vazut prostie brava: aproape întotdeauna este poltrona. Adica lenesa, scârboasa, mereu la adapost, lovind cu bâta lunga si numai dupa gard. La început armata m-a stupefiat: era atât de aberant, încât nu putea fi adevarat. Dimensiunea prostiei era atât de neasteptata, încât te facea uneori sa izbucnesti în râs. Era o prostie încaltata, si anume cu cizme. Realitatile armatei au precipitat în mine dezgustul fata de ticalosie“ (p.101). Si: „Nesimtitul tropait al istetimii viclene dar, în fond, tâmpe, atunci l-am vazut etalat cu toata nerusinarea“.
Si acum, tineti-va bine: „Fata de carti, ofiterul român resimte indignare. Cartile sunt un afront personal“ (p.75). Oare câti ofiteri a cunoscut dl. Patapievici? De ce „ofiterul român“ si nu „ofiterul Ionescu“? Eu, daca vad un fizician beat – si am vazut destui – zic ca fizicienii români sunt betivi? Adica si dl. Patapievici? Stupida sa teorie duce la stupide concluzii!
Armata, o institutie de lasi
„Natura armatei – ne explica neînduratorul autor – defineste si esenta violentei: minciuna, impostura si lasitate“. Armata e plina de impostori? Ce ar zice generalul Eremia Grigorescu si atâtia ofiteri a caror competenta a fost probata prin fapte curajoase daca ar auzi asemenea insulte iresponsabile? Armata e lasa? Nu se rasucesc în mormânt eroii cazuti în luptele secolelor moderne, ca sa aiba dl. Patapievici posibilitatea sa studieze (si, drept multumire, sa ne sfideze)?
Un militar care nu l-a citit pe Hegel sau pe Camus poate fi un militar bun. El stie ce face. Nici dl. Patapievici nu stie balistica rachetelor sau calcule topografice, dar nu este aratat cu degetul pentru asta!
Obisnuit cu libertatea neîngradita a vietii civile, dl. Patapievici, o data încorporat în armata, ia contact brusc cu exigentele si privatiunile serviciului militar. Toate armatele de pe mapamond au aceleasi reguli, restrictii si exigente. Toata lumea stie acest lucru si îl adimte ca pe un rau necesar, ca pe o pastila amara pe care o înghiti ca sa te vindeci. Toata lumea, în afara de dl. Patapievici. Domnia sa face, si în acest caz, exceptie. Cum adica, sa-l comande niste „cizme“, care nu l-au citit pe Freud sau pe Schopenhauer, ca dumnealui? Si se revolta atât de tare, încât, fara nici un discernamânt, îi face pe toti cum îi vine la gura: prosti, agresivi, dezgustatori, lasi, impostori, inculti. Oare mai lipseste vreo invectiva? Avem astfel profilul moral al celor mai abjecti indivizi posibili, care, în viziunea lui, sunt nici mai mult, nici mai putin decât militarii armatei române! Oare cum a constatat dl. Patapievici aceste lucruri socante, categorice, atotcuprinzatoare, care nu admit nici o exceptie, macar de samânta? Simtind, evident, ca orice încorporat, duritatile vietii cazone, si suparat pentru asta pe sefii din jurul sau, pe tot ce poarta tinuta kaki.
Admitem ca, fata de armatele tarilor dezvoltate, saracia societatii noastre, lovita de avatarurile inevitabile ale tranzitiei, sa induca un plus de disconfort. De asemenea, unele posibile ingerinte politice sa provoace anumite disfunctionalitati si nemultumiri. Dar asta nu înseamna neaparat ca avem o armata de imbecili. Astfel, sarcasmele d-lui Patapievici devin de neînteles. Aceste sarcasme sunt mai acide chiar decât cele ale lui Paul Goma din „Gherla“, cu precizarea ca acelea aveau totusi motivatia veridicitatii.
Dl. Patapievici face pe naivul: el nu stie ca nu toata armata este o institutie a prostiei si cretinismului. El se preface ca nu a auzit de ofiteri doctori în stiinte, ofiteri ingineri, aviatori, medici, inventatori, istorici, sociologi, psihologi, laseristi, poeti, scriitori, care si-au tocit coatele pe bancile scolilor, facultatilor, academiilor, cursurilor postuniversitare, bibliotecilor, întocmai ca dl Patapievici, care face atâta caz de asta. Dar toti acestia nu se bat cu caramida în piept pentru asta si nu-i fac imbecili pe cei care nu stiu ce stiu ei. Din aceasta perspectiva, prin comparatie, si dl. Patapievici ar putea fi catalogat drept imbecil; fata de cei de mai sus, dupa socoteala dumnealui. Oare toti acesti specialisti sunt demni de strivitorul dispret al teribilului fizician? Toti acestia au resimtit „indignare fata de carti“? Au considerat cartea ca pe un „afront personal“? Dar, atunci, sa ne explice marele nostru carturar, cum îsi pot îndeplini toti acestia obligatiile profesionale, care nu sunt nici mai prejos, nici mai derizorii ca cele ale domniei sale! Deocamdata, intrarea noastra în Europa a avut loc numai prin aceasta armata, a carei prestatie apreciabila ne-a deschis usa NATO. Dar, oficialii acestui organism care ne-au elogiat armata au omis sa-l citeasca pe dl. Patapievici cu al sau „Zbor în bataia sagetii“, si nu au avut perspicacitatea acestui învatat, pentru a constata ca avem o armata de... imbecili! Iar sondajele de opinie, care vadesc consideratie si respect pentru armata, situând-o în fruntea preferintelor publice, cum se explica? Prin faptul ca cei care voteaza astfel nu sunt „elitisti“?
Nu stiu daca altcineva a mai luat atitudine fata de aceasta ploaie de invective, însa, chiar daca sunt o voce solitara, cred ca trebuie ca cineva sa-i spuna împaratului ca e dezbracat.
Eruditie si aroganta
Nici un scriitor – fizician sau nu – care si-a publicat însemnarile, memoriile, eseurile sau jurnalele personale nu a prezentat liste interminabile de carti parcurse, asa cum face dl. Patapievici. Cartea de fata abunda de referiri la mari personalitati ale lumii, tratate de la egal la egal, sau chiar de sus, puzderie de citate sunt presarate pe toate paginile. Cartea musteste de aroganta si lipsa de modestie, de tendinta de epatare, de aerul de atoatestiutor si de egocentrismul autorului. Oamenii mari sunt modesti si respectuosi cu semenii lor. Denigratorii nu au fost niciodata suflete alese.
Într-un singur loc, dl Patapievici scapa o marturisire dezarmant de sincera: „Nemultumirea care ma rodea era ca nu reuseam sa termin nimic niciodata“ (p.169). Prin urmare, ne mai putem astepta la alte avalanse de invective la adresa armatei. Serialul continua!
Desi ne asigura ca notitele sale sunt creionate înainte de 1989 (celebra „literatura de sertar“), se vede limpede ca ele sunt ajustate dupa conceptele „elitistilor“ postdecembristi, preluând infatuarea acestora.
Dl. Patapievici nutreste un dispret profund fata de cei care au studiat mai putin decât el. „Dezgustat de turnura gregar practicista a scolii – ne marturiseste – am hotarât ca Politehnica era sub asteptarile mele intelectuale; în plus, cariera de fabrica, aceea de inginer nu îmi spune nimic“. Daca ar fi îmbratisat ingineria, poate ar fi realizat ceva aparatura pentru bunastarea semenilor. Dar, asa, semenii lui s-au ales doar cu critici înversunate la adresa lor, care, nefiind subtili si rafinati ca dl. Patapievici, si-au ales ocupatii vulgare: ingineri, medici, aviatori, juristi…Ceea ce pierde din vedere ilustrul critic este ca inginerii, muncitorii si militarii, pe care îi denigreaza cu atâta osârdie, sunt cei ce i-au asigurat traiul si posibilitatea de a învata, oferindu-i hrana si protectie. Pentru fiecare elev sau student robotesc câtiva insi, chiar daca beneficiarii acestui efort nu stiu acest lucru sau se fac ca nu stiu.
Dl. Patapievici nu datoreaza nimic scolii, societatii, celor abilitati sa-i învete pe cei tineri, sa le formeze caracterele si calitatile profesionale.
Nu! El ne explica: „Este biografia unei formari: departe de institutii si maestri, educatia generatiei mele s-a facut numai prin carti si în conversatie, în atmosfera exaltata si binecuvântata a prieteniei, în dragoste“. Asadar, dl. Patapievici s-ar fi format la fel de bine daca ar fi locuit pe o insula pustie, cu 2-3 amici cu care sa discute vrute si nevrute, eventual cu câteva carti, neaparat Kant, Hegel, Nietzche, Freud, Biblia…
Apropo de Biblie, smerenia sa astfel cultivata îl face sa declare (p.155): „Oamenii se pot salva unii pe altii numai iubind“. Întru totul de acord, dar cum se împaca asta cu semanarea vrajbei ce razbate din scrierile sale?
H.-R. Patapievici este geniul care descopera lucruri pe lânga care oamenii trec fara sa le observe. În clasa a IX-a, de pilda, el descopera ca „lumea e lipsita de semnificatie“ (p.44). Dar stia el, oare, care este semnificatia lumii? Cât de ignoranta e lumea asta: traieste asa, fara semnificatie! El are oroare de învatatura, de „toceala“. Si, totusi, e premiant! Stofa de geniu! Se confeseaza (p.80): „În liceu nu întelesesem un lucru elementar: ca geniul meu tinea de aceea ca trebuia recunoscut“. Asta cam asa e: trebuie sa te recunoasca si ceilalti! Si mai departe (p. 175): „Tentativele mele de a crea un tip de om adecvat vointei mele se bazau pe o înzestrare intelectuala si sufleteasca ce nu era medie“. (Câta precocitate! Ca sa nu mai vorbim de modestie!).
Tatal sau îi explica o chestiune de bun-simt: nu poti face doua lucruri diferite în acelasi timp. Aluzia se referea la faptul ca, daca faci fizica, fa-o pe asta, nu te hazarda si în filozofie! Dar, nu! Patapievici e un geniu, deci nu i se pot impune limite, constrângeri: el poate plonja în toate domeniile subtilitatii de gândire. El e si fizician, si filozof. Spre dezamagirea lui însa, tatal sau avusese dreptate, fiindca nici fizica, nici filozofia nu au auzit de vreun Patapievici!
Apropo de filozofia lui, am unele neclaritati. Eu nu pricep ce înseamna: “masuri care cânta“, „fericirea e întregul careia (poate „caruia“) i-a fost suprimata iluzia finitudinii“, „natura este perplexitatea constientei în fata vietii autonome a perceptiei“ (p.205) etc…Probabil ca e de înteles: asa se întâmpla când cizmarii se apuca de poezie si fizicienii de filozofie!
Dar, fiecare se remarca cum poate! Cu toate ca se pot face si lucruri utile si interesante.
Dl. Patapievici dispretuieste totul: „Dispretuiam preventiv“, ne spune el (p.55). E ca si când ai da cu pumnii în stânga si în dreapta, ca nu se stie care din cei atinsi se vor lua cândva de tine!
El nu alege cartile. Nu! La el e invers, asa cum sunt toate: „A fost o chestiune de gratie – fiindca ele m-au ales.“
La 17 ani, instructia lui culturala „prinde sistema“ (p.55). Scrie nuvele (fantastice), îsi comenteaza propriile poezii (conform principiului: „eu centrez, eu dau cu capul“), dezbate problema sinuciderii, planuind sa scrie un „Tratat despre sinucidere“, o nuvela despre parintii sai, în care experimenteaza „fraza multistratificata de tip Proust“, eseuri despre individ si societate s.a. Saracii tineri de 17 ani, probabil ca nici nu auzisera de asa ceva!
La 18 ani elaboreaza (în caietele sale) studii despre Manet si despre morala, eseuri de tipul „Omul posibil“ , sau despre Cesare Pavese.
E capabil de performanta: a scris (zice el, p. 206) într-o zi si jumatate un poem în 7 parti, de 250 de versuri (unde sunteti, Homer si Dante?).
Nu tehnologia, ci epistemologia!
Ghinionul omenirii este ca aceste studii si eseuri nu au fost terminate si, deci, nu am beneficiat de sclipirile lor, evident geniale, dupa cum ne asigura autorul lor.
Dl. Patapievici urmeaza, în cele din urma, fizica, cu toate ca este foarte drastic în referirile sale la aceasta materie. „Ca teorie intelectuala – zice el (p. 71) – nivelul manualelor nu reusea sa argumenteze decât un vag psitacism, prin îngânarea proasta a adevarurilor fizicii. Ca anvergura cognitiva, fizica nu reprezinta pentru un elev inteligent nimic, caci nimic din glagoria prosteasca a manualelor nu punea în evidenta amploarea epistemologica“. Domnilor profesori de fizica, dvs. nu ati sesizat aceste grave si inadmisibile racile? Si, prin extensie, ma întreb daca a scapat ceva sau cineva neatins de sagetile neiertatoare ale neînfricatului arcas?
Totusi, dl. Patapievici, cu o îngaduinta princiara, coboara din înaltele-i sfere, încât…urmeaza fizica.“Fizica – zice el (p.161) – nu e meserie (asa cum, probabil, îsi închipuie unii), valoarea ei sta mai putin în tehnologia care rezulta din ea, cât în acea distinctie care face din cardinalul Bellarmin un epistemolog mai fin decât oponentul sau Galilei“. Totusi, cu tot dispretul d-lui Patapievici pentru lucratorii din fizica, aceasta disciplina a progresat, spre binele omenirii, tocmai datorita unor cercetatori ca Galilei. Din aceasta cauza, dl. Patapievici nu practica fizica, ci el doar explica filozofia si istoricul acesteia: asta confera o anumita distinctie, o anume detasare de vulgul trepadus! Nu tehnologia, ci epistemologia! Nu experimentul, ci frazeologia abstracta si, uneori, fara sens! Sa adoram rafinamentul cu orice pret!
Individualism, nu colectivitate, postuleaza rafinatul nostru filozof. Colectivitatea, turma gregara si imbecila, are parte doar de strivitorul dispret al elitistilor.