Alteritatea si ritualurile ei
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura literară »
Autor: GABRIEL RUSU
O fraza precum „Cea dintâi chemare la rugaciune paru un cutit care sfâsie o matase“ contine o lume. Si nu se multumeste numai sa o contina, ci o si exprima, o comunica, in maniera directa si cinstita a prozei adevarate. Nimic de mirare, deoarece autorul, Daniela Zeca, este deja un experimentat comunicator de lumi descoperite, imaginate, descoperite in imaginatie, imaginate in chiar procesul descoperirii. A facut si face asta in poezie (vezi „Orfeea“) si in proza scurta (vezi „Ingeri pe carosabil“), in eseul despre misterele literaturii de mistere (vezi „Melonul domnului comisar“ ) si in docte teorii privind ipostazele mass-media in secolul XXI (vezi trilogia „Jurnalismul de televiziune“, „Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother“, „Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii“ ), iar acum in romanul „Istoria romantata a unui safari“ (Editura Polirom, 2009), un indraznet joc cu margele de sticla „fabricate“ din fragmente de ADN al conditiei umane.
Amintiti-va fraza citata (p. 16 ) – ea pune in dialog metafizica, stranie ca intotdeauna, si inclestarea fizica, intens erotica, dintre violenta iute si moliciunea duplicitara. Comunica, astfel, ceva esential din tainicul Magreb, tinutul cutumelor neasemenea. In fapt, romanul este istoria de o cruzime senzuala a fascinatiei exercitate de alteritate asupra unei spiritualitati made in Europe.
Intâia oara este pamântul acela si civilizatia aceea, amândoua altfel, care parca, impreuna, incendiaza destine. Vietile de zi cu zi trec si se petrec strânse in chingile obiceiurilor dictatoriale. Trairile genuine sunt presate hotarât in adâncul fiintelor, pâna la granita fragila dintre implozie si explozie. Când nu se surpa in interior, sinucigându-se, erup pasional si ard cu flacara inalta. Intrarea intr-o alta lume decât a ta se face urmând ritualuri care initiaza. Protagonista romanului isi lasa numele la poarta Magrebului si, trecându-i pragul, il primeste pe cel de Darrielle. Este ca un pasaport pentru a patrunde intr-o alta identitate, in alteritate deci. Noua lume o invadeaza de la inceput si programatic prin simturi: „Nu vazuse atâtea masline in viata ei. Era fascinata. Asezata pe treptele pivnitei, cu degetele de la picioare ingropate in nisip, respira pe nari mirosul acela de pulpa cruda. Semana putin cu izul de nuc, dar avea si ceva de miere, de piper si de scortisoara“ (p. 7). Vazul, atingerea, mirosul… Este ca si cum lumea cea noua vrea sa fie simtita, nu judecata. Si, astfel, imediat acceptata neconditionat. De altfel, Mediterana in golfurile de la poalele Africii, zumzaiala de rituri din medina sau preasumbrul desert nesfârsit nu pot fi intelese deplin prin exercitiu logic de rutina. Daniela Zeca nu le descrie, ci le lasa sa palpite liber in text oricând antologabil, aproape substituindu-se lor printr-o empatie de siamezi. Este o seductie reciproca. Si apropo…
A doua oara este barbatul acela dureros de altfel. Mehria este Magreb-ul. Traieste secret, se infatiseaza periculos de frumos, atrage intru vinovatie esentiala – marturisita, nu insa si iertata. Este un arab bogat si poate si de asta isi permite sa incalce tabu-urile, aducându-si in casa, in afara legii casatoriei, o straina ca rasa si, implicit, traditii. Precum cu Magreb-ul, comunicarea de adâncime, pâna la simbioza, cu Mehria se face intr-un ritual la care participa numai simturile: „Nu schimbau cuvinte, ci stari, temperaturi ale mâinilor“ (p. 15). Seductia este si aici reciproca, dar ea se implineste rotund atunci când cei doi sunt singuri. In compania altora, gesturile dintre ei devin imprecise, fie se destrama in volute prea ample, fie se frâng la radacina. Iubirea se imparte/ impartaseste la doi. Ceilalti o inhiba, o imbiba cu nesiguranta, pentru ca sunt ceilalti ai ei (mama, prietena de acasa care o bombardeaza cu email-uri dintr-o existenta europeana sofisticata ) si ceilalti ai lui (amici si parteneri de afaceri, vecini si, pur si simplu, magrebieni de pe strada). Daca Darrielle si Mehria tind sa formeze, chiar formeaza câteodata, o identitate la dublu, ceilalti devin alteritati incomode, care agreseaza. Si erodeaza, deoarece, in final, cuplul este fracturat. In final, firea ei si sinele lui se regasesc, dupa un soi de basm oriental trait pe propriile epiderme, de o parte si de alta a baricadei alteritatii. Si apropo...
A treia oara este femeia aceea, uimitoare, scoasa la iveala dinlauntrul celei dintâi si lasata la o viata altfel: „Se intunecase, si-atunci, cu o seara inaintea petrecerii, se uita mai cu luare-aminte in oglinzi. Pe femeia aceasta o vedea prima oara : voluptuoasa si bruna, cu buzele albite de soare. Avea genunchii rugosi si coatele arse, dar pielea ii era ca miezul de pruna. Parul i se asprise si ochii ii straluceau. Corpul parea schimbat, cu linii curbe si noduri, ca un gât de mehzet, in care magrebienii suflau, facându-l sa cânte. Nu mai era ea, ci o alta. Nu stia daca sa o placa“ (p. 37). Exteriorul se preschimba, interioritatea se metamorfozeaza. Darrielle renaste ca magrebiana incorporând, la propriu, Magrebul. Isi incrusteaza nisipul si praful lui in piele, il ingurgiteaza (scena in care invinge parfumul portocalilor si le manânca florile se lipeste de memorie ), isi exhiba sexualitatea parându-i-se ca se afla in pântecele cald inca al unui animal abia doborât de vânatori. Afla istorii tainice, ale fiecaruia si ale colectivitatii : blestemul lui Mehria, cel ce purta nume de fata pentru ca in familia lui femeile mureau la nastere ; acceptul tacit al comunitatii feminine ca o nevasta al carei sot era infertil sa procreeze, fara stiinta impricinatului, cu alt barbat; frecventele operatii de refacere a himenului in cazul tinerelor care nu mai asteptasera casatoria. Si, mai presus de toate, la capatul explorarii si cuceririi unui altfel de teritoriu si unei altfel de culturi, Darrielle invata vânatoarea, ritualul care uneste aparentele alteritati ale vietii si mortii.
Personajele se declina la cazurile real si fantastic, existentele se conjuga la modul si timpul tragediei. Aidoma celor din „O mie si una de nopti“, istorisirile se aduna intr-o structura de fagure. Avem povestea frantuzoaicei Rhyme, convertita la islamism, din dragoste pentru sotul ei Azmir, si macinata pâna la extinctie de magia/ mistica nasterii. Avem povestea cetoasa dintre Abrah Sabir, „vrajitorul“ cu vesnicul soim pe umar, si Sousse Anne, cea care ucide pestii in rând cu barbatii. Avem povestea Maherziei si a fiicelor ei, Monia si Karima, despre Magrebul care se rupe dintre traditii si se alatura modernitatii. Avem, ultima enumerata, dar defel cea din urma, superba poveste a doicii Zaouf, a carei singuratate este invelita in vesnicie, poveste in care aflam din nou ritualul de trecere de la identitate la alteritate: „Acum nu mai avea nici o importanta, si ea, si Monce erau din nou liberi, fiindca moartea ii purta, cu o frânghie tot mai scurta, ca pe catelandri, in jurul cotetului“ (p. 68). Istorisirile secunde se ating mereu de istorisirea principala, oferindu-ne posibile cai de interpretare a deznodamântului acesteia. De altfel, câteva scene-cheie sunt plasate strategic pentru a puncta simbolic despletirea naratiunilor, dându-le o matca: poarta desenata si colorata de Rhyme, tapiseria restaurata indelung de Sousse Anne, viziunea cu soimul-efigie in desert. In aproape fiecare fraza din „Istoria romantata a unui safari“, iti este la indemâna sa afli placerea mistuitoare de a picta cu cuvinte. Daniela Zeca se apropie de o lume pe care noi o banuim-visam, si-o adjudeca si, mai cu seama, si-o asuma. Apoi, fireste, ne-o comunica. Atât de convingator, incât ne face sa o traim.