Miguel Delibes

articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

Exerci&a355;ii de sinceritate

Privit, de decenii bune incoace, drept unul dintre cei mai reprezentativi scriitori spanioli ai epocii postbelice, Miguel Delibes (n. 1920) este nu doar un romancier cu adevarat remarcabil, ci si unul dintre cei mai convinsi sustinatori ai libertatii – de expresie, de gândire, de actiune – din spatiul cultural hispan.


Distins cu numeroase premii literare, de la Premiul Principelui de Asturias (1982), la Premiul Cervantes (1993), Delibes marcheaza o noua orientare in literatura spaniola contemporana, fiind printre acei creatori care au reusit sa depaseasca toate –ismele ultimelor decenii si sa abordeze, cu o profunda intelegere si cu o deplina adecvare a mijloacelor artistice, tema conditiei umane si a problemelor stringente ale Spaniei de dupa Razboiul Civil. Faptul este evident inca de la debutul sau, din 1948, reprezentat de romanul „La sombra del ciprés es alargada“ si confirmat, apoi, de toate creatiile sale in proza, fie ca e vorba despre „El camino“ (1950), „Diario de un cazador“ (1955) sau „Diario de un emigrante“ (1958). Iar daca toate acestea pastreaza, mai mult sau mai putin, un anumit aer de exercitiu sau sunt un soi de cautare a celui mai adecvat ton narativ, odata cu „Cinci ore cu Mario“ („Cinco horas con Mario“, 1966) devine evidenta maturitatea deplina a scriitorului, precum si capacitatea sa de a trata tema mortii, a dificultatii / imposibilitatii comunicarii in cuplu, a singuratatii omului, chiar si in mijlocul unei familii aparent armonioase. In plus, romanul acesta marcheaza, pentru evolutia autorului, si depasirea mai vechii sale maniere de creatie, apropiata oarecum de cea realist-traditionala, in favoarea unui nou tip de realism, prin excelenta poetic, pe alocuri marcat de ironia subversiva – toate cu scopul de a structura pe de-a-ntregul convingator un discurs capabil sa rosteasca toate marile adevaruri ale Spaniei anilor '60.
Fiind, in principiu, inregistrarea minutioasa a reactiilor, gândurilor si vorbelor lui Carmen Sotillo in timp ce-si privegheaza sotul de curând decedat, Mario Diez Collado, „Cinci ore cu Mario“ pune fata in fata doua moduri diametral opuse de a privi si intelege existenta: pe de o parte, cel al lui Carmen, reprezentanta prin excelenta a unei Spanii dogmatice, inchise si inchistate intr-o multime de prejudecati si tipare prestabilite de comportament, iar pe de alta al lui Mario, intelectual crezând cu tarie in idealurile sale, in pofida parerilor comune, aparator al libertatii si al trairii autentice. Artificiul de constructie si marea arta a lui Miguel Delibes apar, astfel, inca din primele pagini: caci, câta vreme Carmen isi exprima (adesea cu vehementa) toate nemultumirile si resentimentele adunate de-a lungul anilor – nu putini – de casnicie, Mario este pe catafalc. Iar lungul solilocviu al femeii, menit, in viziunea ei, sa-i justifice atitudinile ori alegerile, sa-i explice toate esecurile si frustrarile, nu face, in realitate, decât sa o acuze, in ciuda incercarii sale disperate de a-l acuza exclusiv pe Mario (cel aflat, practic, in imposibilitatea de a mai spune ceva in apararea lui) pentru o existenta care nu l-a facut fericit pe nici unul dintre ei. De aici ironia amara, prezenta pe tot parcursul cartii.
Reprezentând, dupa cum spunea Delibes insusi, „o expresie a incompatibilitatii dintre naturi umane diferite si a incapacitatii majoritatii semenilor nostri de a intelege complexitatea si profunzimea“, romanul „Cinci ore cu Mario“ face uz, intr-un mod realmente remarcabil, de o serie de tehnici accentuat lirice (mai cu seama ritmul inconfundabil) si dramatice (in primul rând, tehnica opozitiei si perfecta intuitie a dozarii tensiunii de-a lungul monologului interior al lui Carmen). Astfel, Miguel Delibes structureaza, aproape pe nesimtite, un intreg univers uman, implicând, pe de o parte, elementele temporale (desigur, cele cinci ore, numarate de la lasarea serii si pâna in zorii zilei), cele spatiale (camera mortuara), iar pe de alta rolul pe care il joaca – aproape ca pe o inedita scena de teatru – fiecare personaj in parte, intre acestea, esential ramânând, fara indoiala, cel al lui Mario, definit prin tacere si absenta, dar cu atât mai pregnant. Lumea este, asadar, reprezentata, in primul rând prin intermediul constiintei reflectate in limbaj, de aici rezultând, desigur, si numeroasele tensiuni, multe dintre ele lasate in mod deliberat nerezolvate pâna la finalul textului. Si tot de aici sensul structurarii circulare a romanului, caci „Cinci ore cu Mario“ incepe si se incheie cu câte un capitol cu rol de prolog, respectiv de epilog, implicându-i, ca intr-un veritabil joc scenic, pe cei prezenti la inmormântarea lui Mario. Iar intre aceste capitole se afla amintirile, dorintele reprimate, acuzele si explicatiile tardive ale lui Carmen, punctate, de fiecare data, prin intermediul câte unui pasaj biblic, ce serveste ca pretext pentru divagatiile femeii mai mult contrariate de moartea neasteptata a sotului decât indurerate de pierderea suferita. Tocmai de aceea, ideile lui Carmen se repeta, tinzând sa devina obsesii ale unei femei marcate de o casnicie pastrata mai mult de dragul mentinerii unei aparente a fericirii domestice decât din alte considerente. Lungul sau monolog interior devine astfel, un soi de tema cu variatiuni, iar romanul in ansamblu da impresia ca este definit mai degraba de un ritm interior decât de o structura narativa ca atare. Astfel, sunt definite nu doar complicatele relatii de familie, ci si atitudinile fata de cunoscuti si de prieteni, ci si realitatile Spaniei epocii ce a urmat anilor de razboi, marcata, pe de o parte, de cei visând o intoarcere spre trecut, asemenea lui Carmen, si de cei care sperau, totusi, ca tara lor poate avea un viitor, precum Mario.
Comparata nu de putini critici cu Antonia Quijano, nepoata lui Don Quijote, incapabila sa inteleaga idealurile eroilor din romanele cavaleresti, Carmen se defineste pe sine ca fiind, in primul si in ultimul rând, „o femeie cu principii“, devenind, practic, prin obsesia ei pentru puritate si reprimarea oricarei dorinte erotice o alta imagine a unei alte si altfel de Bernarda Alba (eroina din teatrul lui Federico García Lorca), desi, trebuie sa recunoastem, lipsita de capacitatea aceleia de a trai si exprima tragedia. Caci, daca Bernarda Alba isi sustinea ideile cu o autenticitate ce devenea de-a dreptul convingatoare, Carmen Sotillo este lipsita complet de aceasta dimensiune a tragicului, câta vreme toate asa-zisele ei „principii“ nu sunt altceva decât expresia unei rutine si a obisnuintei de a prelua (fara a cauta vreodata sa inteleaga) ideile celorlalti, simptomatic, intotdeauna ale celor având o autoritate asupra ei: tata, mama, reprezentantii bisericii, prietenele beneficiind de avantaje materiale la care, fara a recunoaste, râvneste. Miguel Delibes pune, in acest fel, degetul pe o rana pe care, cel mai adesea, scriitorii spanioli contemporani au evitat s-o atinga, afirmând, subtextual, ca cel mai rau lucru in ceea ce priveste Spania traditionala nu este ca aceasta apara cu indârjire principiile unei epoci anterioare, ci ca le apara fara a le intelege si fara a-si pune problema daca acestea mai sunt de actualitate, mai grav chiar fiind faptul ca le uita pe data atunci când interesele de moment o cer... Mario, pe de alta parte, invaluit in tacerea sa impenetrabila, aparent incapabil sa-i dea replica sotiei sale, se impune, de dincolo de moarte, ca un veritabil personaj absent dintr-o drama contemporana, dar cu atât mai multa forta. Definit de Esther ca „unul dintre cei ce reprezinta constiinta acestei lumi“, totalmente neinteles de Carmen si de numerosi dintre cunoscutii lui, el devine, progresiv, mult mai viu decât sotia sa, fiind definit, indirect, drept intelectualul autentic, ce nu se multumeste doar sa gândeasca, ci viseaza sa-i poata face si pe cei din jurul sau sa gândeasca. Fara sa aleaga sa-l idealizeze sau sa-l transforme – asa cum, poate, ar fi fost oarecum la indemâna, mai cu seama pentru eventualele lecturi in cheie alegoric-hispana – in vreun Crist al mariajului sau in vreun Quijote incapabil sa se adapteze lumii in care traieste, Delibes face din Mario unul din cele mai convingatoare si profunde personaje din intreaga sa creatie. Mario, cel care nu stie sa danseze dansurile la moda, cel incapabil sa cânte la chitara, cel nestiind cum sa câstige destui bani pentru a cumpara o masina care sa multumeasca vanitatea sotiei sale, cel care se incapatâneaza sa scrie carti care nu se vând, dar in care, din nou, se incapatâneaza sa creada cu tot sufletul, chiar daca stie ca nu va ajunge niciodata nici celebru, si nici bogat. Nu doar pentru a reprezenta, alaturi de Carmen, „cele doua Spanii dintotdeauna“, despre care au vorbit generatii intregi de eseisti, ci pentru a spune marile adevaruri ale Spaniei unei epoci care inca nu s-a incheiat cu desavârsire.   

---