Stralucirea si suferintele autenticistului. Etilism si elitism

articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29
» cultura literară »
Autor: RITA CHIRIAN

Dan Sociu scrie si publica un roman; il scrie intr-o luna jumatate si il da Poliromului care-si freca palmele abia asteptând sa se mai curete autorele de o piele romanesca. Ca doar totul in lumea asta e coterie.


Si nu iese cu un roman oarecare, ci chiar cu unul in care personajele sunt identificabile: uite-le acolo – scrie negru pe alb – pe Viviana, pe Mihaela, pe Ioana; mai mult decât atât, uite-l pe Dan, insusi Dan Sociu. De ce dumnezeu mai spune ca e roman? Putea, nu-i asa?, sa-l numeasca jurnal, putea sa-l fragmenteze si sa-l livreze foleitonistic-online, putea sa aleaga o varianta ceva mai comerciala si sa se insinueze intr-o emisiune cu rating bun, sa ocupe prime-time-ul si sa se despoaie acolo de toate complexele, ba, mai mult, putea sa primeasca asistenta specializata a câtorva „calificati“ si a unor oameni de bun-simt, cum sunt atâtia in tara asta. Macar un sfat bun si o bataie afabila pe umar – si tot ar fi fost mai nimerit. Dar nu sa scoata, repede-repejor, un roman, cum ca, sarmanul, s-a desprins el de trupul Vivianei si s-a facut una cu lumea larga, si nici sa bea nu mai poate, si de-aici o ditamai impotenta existentiala. Si sa nu omitem faptul ca „Nevoi speciale“ s-a coagulat in urma unei burse pe care tânarul, mult prea tânarul si supralicitatul Sociu a primit-o din partea Akademie Schloss Solitude, unde – ati gâcit? – se ajunge tot printr-un sistem de nepotisme intelectuale.  
Cam asa arata, in rezumat, panopticumul negativ-umoral al reactiilor pe care le-a avut românul verde la aparitia „Nevoilor speciale“. Dincolo de meschinaria corelatiilor dintre personaj si falsul sau geaman real, dintre reflexia hiperbolica a imaginarului si comme-il-faut-ul edulcorat de zi cu zi, romanul lui Sociu ramâne – fara nicio nevoie speciala de a sublinia – fictiune. Este neindoielnic faptul ca Sociu a stiut sa-si asume feedback-ul distorsionant pe care-l poate genera autofictiunea si biografismul; mai cu seama fiindca scriitura lui vine in siajul literaturii americane, aparent rarefiata de sens, de congestie, de tot ceea ce defineste incrâncenarea europeana a vecinatatii-cu-marile-mize-si-contorsiuni-ale-sufletului-omenesc.
Dezinvolt ca prozator, „inteleptit“, asumându-se fara revolta, Dan Sociu isi creste personajul cu instrumentele referentiale ale persoanei a III-a; din umbra unei lenese omnisciente – disocianta si taumaturgica –, il urmareste complice si tandru pe boemul care a traversat câteva iaduri si care, masochist incurabil, se vede in ingrata ipostaza de a-i fi fost obturate valvele de mortificare. Astfel, „Nevoile speciale“ sunt un manual de „self-help“, prin care „barbatul de 30 de ani independent“ isi inventa (sau invata sa traiasca in/prin) penitente, privatiuni si autocastrari. Departe de cabotinism si autovictimizare, predicatul existentei lui Dan este confuzia: când toate contururile se sparg, nimic nu  mai functioneaza ca potentiala forta centripeta. El trebuie sa adopte miscarile imperative ale unui Dan intruziv, care-l locuieste, care-i impune o etica improprie si din ale carui abraziuni va sa-si construiasca ceea ce mai e de construit.
Intre stinghereala gestuala a alcoolicului pocait, care trebuie sa stearga toate engramele stimulilor de altadata, si artificializare – ca si cum, in urma exploziei, reziduurile ar fi fost asamblate la intâmplare –, intre devirilizarea progresiva si insensibilitatea jucata, ostentativa a instinctului de conservare, Dan se leapada de tot ceea ce poarta pecetea neputintelor sale: imaginea Vivianei, ale carei altruism si solicitudine sunt traduse ca importatori ai propriilor sale deficiente, spectrul alcoolului, complexele provincialului, toate in favoarea unui exotism igienic, care amesteca sexualitate si boema, o perspectiva occidentala cuminte si un sentimentalism cam middle-age. Scenografia in care evolueaza personajul trebuie sa fie tectonica si stenica, in continua mobilitate; Dan trebuie sa-si proiecteze resurectia printr-o deplina emancipare, renuntând la toate adictiile, de la cele chimice, la cele afective. Fiindca, daca atunci „când bei esti peste tot acasa“, acum „lumea era terenul [...] de joaca“ si-si „câstigase toata libertatea de miscare pe orizontala“, dincolo de „iluzia eternitatii“. Imunitatea de odinioara isi arata acum friabilitatea, iar butaforia se clatina.
Akademia nu este decât un paliativ, o etapa intermediara intre the old one si the new one, o comunitate de artisti doar pe jumatate liberi, care-si poarta fiecare rateurile, distantele si absentele catre alte esecuri, departari, desteptari si goluri, o sincopa hipnotica si hieratizanta a „vietii reale“: azilul in care Dan isi prospecteaza noile si fragilele limite. Dincolo de orice legatura adictiva (sub orice nume ar aparea ea), Dan este un personaj in continua metamorfoza, o larva care creste rebel sub / dupa normarea propriilor stringente. Aerul de laisser-faire, tragismul obnubilat, dilatarea si constrictia succesiva a optiunilor, caraghioslâcul coercitiei, regresul automotivator intr-un trecut crepuscular, toate sunt centre de greutate variabile ale romanului. Sociu respinge acum sinergia parodica a „Urbancoliei“, apasând – constient acum de validitatea demersului sau narativ – pe trigger-ul biografismului reperabil, foarte la indemâna, si pe cel al cronologiei interioare, ironizându-si indulgent personajul si stigmatizându-i patern debuseurile. Naratiunea e inseminata de un erotism difuz, un complement acutizat, ale carui frictiuni nu mai sunt tolerate cu nonsalanta de odinioara. Iubiri accidentale – ale prezentului sau ale trecutului alterat – ii pigmenteaza (fie si retrospectiv) noua existenta, absenta alcoolului estompând stridentele ori, dimpotriva, acumulând decibelii bruiajului unui cotidian cu care, in prezent, trebuie sa invete sa convietuiasca. Fara analgezic, realul devine acum real pe de-a-ntregul.
Roman al conversiei, „Nevoi speciale“ inseamna, deopotriva, abrogarea rateurilor „Urbancoliei“. Ceea ce acolo fusese simplu embrion narativ se confirma acum in monotonia de suprafata si in pulsul regulat al unui epic profund circumstantializat, in care se simtea rigoarea – da, rigoarea, insa nu rigiditatea – unui prozator versat. El stie – in cel de-al doilea roman – sa imblânzeasca furia si sa inerveze resemnarea, sa persifleze si sa se lase inmuiat de patetism, sa alterneze catalepsia si extazul. Zâmbetul narativ al lui Sociu e acum mai mult rictus inghetat si mimica neutra.
Dan Sociu nu este un fabulator de anvergura. Posedând o imaginatie minimala si un gust al detaliului violent, Sociu schiteaza fugar, cotrobaie cu infrigurare prin cotloanele unei memorii pervertite, mai putin atent la economia intregului decât la coerenta launtrica.
De aceea, poate lasa impresia prozatorului minimalist, descriptor al mereu acelorasi turgescente interioare, maniacal emfatic si obsesiv pâna la dezgust; reiteratia e, in aceeasi masura, autolegitimare si autoflagelare. Reflexiv (si câti ar fi fost aceia care ar fi mizat pe aceasta dimensiune a lui Dan Sociu?) si consistent, romanul se citeste cu placere, fiindca evenimentul exterior nu e decât un prilej de accelerare a turbionului interior, cel care acumuleaza datele reconfigurarii personale.
Sociu fuge de cliseu pentru a-l distorsiona si sfârseste prin a-l supradimensiona; deplânge exilul interior si si-l asuma cu voluptate; clameaza „nevoi speciale“ disociindu-se de orice dependenta; e sociopat urban si, totodata, e avid de conexiuni ectopice. Sociu e un paradoxal. De aici, fascinatia.   

---