Despre originile intelectuale ale conservatorismului
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura politică »
Autor: AURELIAN GIUGAL
„Noi nu dorim o contra-revolutie, ci opusul revolutiei“ Joseph de Maîstre
Daca originile Partidul Conservator din Marea Britanie se gasesc la sfârsitul secolului al XVII-lea, despre conservatorism ca parte a discursului politic nu se poate vorbi decât de prin 1830, in Anglia. Cea mai simpla prezentare a conservatorismului asociaza acest curent de gândire cu un set de idei. Robert Nisbet, teoretician al curentului conservator, ofera urmatoarea definitie: „ Esenta acestui corp de idei este protectia ordinii sociale – familie, vecinatate, comunitate locala, regionala, in primul rând – fata de silniciile statului ca for politic centralizat“ 1.
Sase canoane ale
gândirii conservatoare
Exista, pe de alta parte, un sentiment conform caruia ar fi o eroare sa se puna semnul egalitatii intre conservatorism si o teorie sau o doctrina 2. Despre conservatorism se vorbeste ca despre un ansamblu de credinte, valori si inclinatii, de atitudini si atasamente. Intr-o lucrare clasica, Russell Kirk propune sase canoane ale gândirii conservatoare: credinta ca o „intentie divina“ guverneaza societatea si ca problemele politice sunt „in fond probleme religioase si morale“; optiunea pentru diversitatea si misterul vietii traditionale, spre deosebire de uniformitatea ingusta, egalitarismul si utilitarismul scopurilor celor mai multor sisteme radicale; convingerea ca o societate civilizata necesita tipuri de ordine si clase, unica egalitate autentica fiind egalitatea morala; convingerea ca libertatea si proprietatea privata sunt legate inseparabil, ca egalizarea economica a oamenilor nu inseamna progres; credinta in prescriptii, in ideea ca „omul trebuie sa-si controleze vointa si dorintele“, conservatorii fiind convinsi ca omul este mai mult condus de emotii decât de ratiune, dar si ca traditia si prejudecatile sanatoase tin sub control impulsurile anarhice; recunoasterea necesitatii schimbarii, ca mijloc de conservare, insotita de exprimarea unei preferinte pentru schimbarea lenta, nu pentru cea radicala care este mai curând un instrument distructiv decât „forta progresului“ 3.
Filosofia conservatorismului se revendica de la Edmund Burke, care, la 1790, prin ale sale „Reflectii asupra Revolutiei din Franta“, formuleaza ansamblul de idei care vor sta la baza conservatorismului modern 4. In paginile lui Burke, ca si in scrierile unor traditionalisti ca Bonald, de Maistre si Tocqueville, se regasesc principiile unei filosofii a istoriei opuse total celei progresiste. Ideologia iluminismului continental, cu a sa retorica centrata pe progres si pe schimbarea societatii din temelii, a imprimat in constiinta moderna ecuatia potrivit careia „revolutionar = progresist; conservator = retrograd“ 5. Socialismul a asociat si el conservatorismul cu un fel de contrarevolutie, considerându-l reactionar, iar ideologiile postmoderne nu au renuntat nici ele la aceasta matrice, nefiind deloc ingaduitoare pentru conservatorism, pe scurt acesta fiind considerat limitat pentru ca opune rezistenta fata de „nou“ 6.
Teoreticienii conservatorismului au considerat ca acesta reprezinta mai mult decât o perpetua respingere a schimbarii, ei opunându-se nu schimbarii in sine, ci doar schimbarii necontrolate, radicale. Filosofia conservatorismului este fidela acelor valori conform carora rapoartele dintre indivizi, institutii, moduri de viata si convingeri nu se inventeaza pornind de la planuri teoretice, ci cresc organic, in timp, adica evolueaza natural. Conservatorismul se va raporta mereu la acea viziune a cresterii organice, in opozitie cu abstractizarile doctrinelor revolutionare, care doresc ruperea de trecut si evolutia in salturi istorice. In aceasta neconcordanta rezida cele doua faimoase trasaturi ale conservatorismului: respectul pentru traditie si spiritul anti-revolutionar 7.
Burke si iacobinii
Conservatorismul nu considera ca tot ce tine de traditie este si pozitiv sau legitim, ca traditia este sacrosancta, dar sustine ca traditia, spre deosebire de initiativa revolutionara, nu poate fi o fictiune sau efect al decretului arbitrar, in consecinta aceasta merita respect 8. In contextul generat de marile totalitarisme ale secolului XX, comunismul si nazismul, conservatorismul se poate lauda ca s-a tinut departe de toate aceste fantasme ce credeau ca sunt destinate sa instaureze o noua ordine, o societate noua si, in definitiv, un om nou.
Cresterea organica rezida si in spiritul anti-revolutionar, transformarea graduala a organismului social trebuie sa fie treptata, moderata, graduala, in acest cadru schematic revolutia fiind perceputa ca un fenomen negativ, abstract, invaluita in ceata unei gândiri fabulatorii, care nu poate fi impusa decât prin forta. Conservatorismul va respinge ideea ca violenta revolutionara ar conduce la o noua ordine sociala si morala superioara, violenta necontrolata, fara fundament constitutional, putând sa duca doar la abuz si dictatura 9.
Ansamblul de idei care fundamenteaza principiile conservatorismului modern este strâns legat de filosofia lui Edmund Burke, temele centrale ale conservatorismului din ultimele doua veacuri nefiind decât dezvoltari ale temelor fundamentate de Burke prin referire la Franta revolutionara. Impotrivirile lui Burke fata de iacobini si fata de legislatia acestora din Franta i-au adus acuze din intreaga Europa, progresistii separându-se de el datorita duplicitatii lui Burke (i-a sustinut pe colonistii americani si pe altii aflati sub tiranie si se intoarce impotriva francezilor ce se vor eliberati de autoritarismul monarhic) 10. Din punctul de vedere al lui Burke, opera iacobinilor nu aducea libertatea, ci, dimpotriva, era opusul libertatii, iacobinii agresând istoria si traditia franceza in aceeasi masura in care colonistii englezi agresau cultura indiana.
Burke, ca si Tocqueville, a vazut in Revolutia franceza mai mult o lupta pentru puterea absoluta decât pentru libertate, opera a intelectualilor, iar pe Rousseau, Burke la declarat autorul principal al revolutiei: „Sunt absolut sigur ca lucrarile lui Rousseau au condus la acest rau de care trebuie sa ne rusinam“. In viziunea lui Rousseau, aristocratia, breslele, mânastirile, corporatiile, proprietatea trebuiau condamnate pentru a se taia legatura cu acel l’ancien regime contrar naturii umane si natiunii. Pentru conservatorism, relatia dintre Revolutie si proprietate, cu a sa distrugere a aristocratiei parazitare, nu putea genera decât haos si teroare (de astfel, teroarea a fost unul dintre aspectele Revolutiei care a socat cel mai mult Europa). Iacobinii afirmau ca teroarea se impleteste cu virtutea in vremuri revolutionare, teroarea fara virtute echivalând cu o crima. Burke vedea in contrarevolutie salvarea, o contrarevolutie nu impotriva Frantei, ci impotriva iacobinilor (aceasta atitudine conservatorii o vor adopta si in 1917, atunci când leninismul preluase idealurile iacobinilor in materie de teroare).
Metodism & utilitarism
Revolutia industriala a generat reactia conservatoare, inca de la inceput scriitorii opunându-se mecanizarii si proletarizarii Angliei. Pentru Carlyle, comunitatii medievale si viziunii ei asupra ordinii i se opuneau industrializarea si dezorganizarea tot mai raspândita, o adevarata boala a modernitatii 11.
Doua curente ale secolului al XIX-lea au alimentat discursul conservator; unul religios, altul filosofic. Curentul religios metodist a fost opera lui John Wesley, care a reactionat fata de o biserica pe care o considera corupta de formalism. Acest curent reformist constituia, credeau conservatorii, o primejdie la adresa Bisericii Anglicane, dar mai ales la adresa binelui public si a structurii sociale existente. Pe de alta parte, si filosofia utilitarista a lui Jeremy Bentham i-a iritat pe conservatori. Bentham se comporta ca un revolutionar, sustinându-si teoriile sale despre hedonism, interesul individual si despre binele accesibil cât mai multora. In viziunea lui Bentham, trecutul nu este de nici un folos, iar revolutia totala trebuia sa aduca o structura noua, apta sa functioneze in Anglia sau aiurea.
Burke s-a situat pe pozitii adverse fata de aceste schisme propuse de spirite revolutionare, care propavaduiau ruperea de trecut. Burke a incercat sa distruga filosofia progresului, bazându-se pe credinta ca Anglia feudala a fost mai civilizata prin codurile ei cavaleresti, prin gentelman-ii si prin aristocratii ei decât Anglia pe care el o vedea nascându-se din revolutie si din reforma 12.
Conservatorii au avut si au o atractie fata de trecut, iar John Morley observa ca primii conservatori au comparat catastrofa generata de Revolutia franceza cu invadarea Romei de catre barbari, in viziunea lor principiile feudale fiind cele care au restaurat ordinea si decenta. La aceste principii feudale au aderat Burke, Bonald, Haller sau Hegel, pentru a rezista amenintarilor percepute de ei ca venind din partea puterii democratice, a centralizarii politice, egalitarismului, in fond a intregii modernitatii.
Note: 1. Robert NISBET, „Prejudicies, A Philosophical Dictionary“, Harvard University Press, 1982, p. 55. 2. Adrian-Paul ILIESCU, „Conservatorismul anglo-saxon“, All, Bucuresti, 1994, p. 11. 3. Russell KIRK, „The Conservative Mind“, Avon Books, citat de Adrian-Paul ILIESCU, op. cit., p. 12. 4. Robert NISBET, „Conservatorismul“, Du Style, Bucuresti, 1997, p. 25. 5. Adrian-Paul Iliescu, „Limitele puterii“, All, Bucuresti, 1993, p. 155. 6. Ibidem, p. 156. 7. Ibidem, p. 158. 8. Ibidem, p. 159. 9. Ibidem, p. 162. 10. Robert NISBET, „Conservatorismul“, Du Style, Bucuresti, 1997, p. 28. 11. Ibidem, p. 36. 12. Ibidem, p. 43.