O revista evazionista
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
O evadare din actualitate – dar ce splendida evaziune – pare sa semnifice continutul primului numar din noua revista, „Istorie si civilizatie“, pe care o arunca pe piata eminenta editoare Georgeta Dimisianu impreuna cu o mâna de tineri cercetatori, Cristina Paiusan, Cornel Constantin Ilie, si destoinica militanta pe frontul editorial, Olga Turbatu.
La inceput de drum, revista dnei Dimisianu – publicatie girata de cinci academicieni si cinci profesori universitari – isi precizeaza intentiile si scopurile intre care primeaza dorinta de a fi „o publicatie de critica istorica“ in stare „sa contribuie la recuperarea simtului istoric“ atât de corupt azi de „oportunismul invaziv“ si blocajul mentalitatii publice confiscate de aspectele superficial-senzationale ale cotidianului. E asadar cu adevarat „Istorie si civilizatie“ o revista evazionista?! Nu, nici vorba, la o lectura atenta firea luptatoare a redactorului-sef se tradeaza, fire ce o destineaza unui neobosit si remarcabil activism civic imprimat oricarei initiativei culturale. In afara de aceasta, insa, trecutul, el insusi, devine paseism si evaziune doar in mâinile moi si in ochii tristi cu cearcane nostalgice ale adoratorilor limfatici care vor sa le invie cu instinct bovaric anumite aspecte sau parti ale lui mai parfumate. Nu e cazul aici, cu atât mai putin cu cât editorialul primului numar al revistei este semnat de unul dintre marii istorici ai nostri atât de implicat in istoria tarii si neamului sau, incât oameni fara neam, dar de acelasi sânge cu el, l-au ucis fara mila patând cu sângele lui o istorie si asa insângerata: Nicolae Iorga. Trecutul nu moare niciodata, avertiza istoricul in ultimul sau discurs tinut in Sedinta Senatului din 18 martie 1940. In imprejurarile dramatice de atunci, dupa consiliul de coroana in care se hotaraste neutralitatea vigilenta si onesta a tarii, Nicolae Iorga arunca un ochi in Istoria românilor si scoate de acolo „o problema interna, care este aceea a concordiei, a bunei intelegeri intre toti, pe care o doreste Majestatea Sa, precum au dorit-o toti predecesorii sai din cele mai indepartate timpuri, din timpurile istorice si din timpurile mai noi ale secolului XX. Este plina istoria noastra de aceasta chemare la intelegere a tuturor, la conlucrarea unora cu altii, peste clase, peste partide, peste ambitii individuale. Cine a strabatut ultimul secol din istoria românilor aude pe rând din gura lui Alexandru Ghica, impiedicat de boierii de la 1834 pâna la 1842, când a cazut; il aude din gura lui Gheorghe Bibescu, rasturnatorul lui Alexandru Ghica, pentru ca pe urma sa trebuiasca si el sa urmeze aceeasi politica, ca sa fie atacat pentru aceleasi interese inguste de clasa. De la un capat la altul al domniei asa de scurte a lui Cuza Voda nu s-a auzit decât acest mare strigat in desert: intelegeti-va intre dv., fixati un program comun si, pe baza acestui program comun, ajutati sa se ridice tara. Cuza Voda a cazut, fara ca glasul lui sa fie ascultat.“ Iorga insusi este una din victimele tragice ale acestui „strigat in desert“ ce se aude tare in toata istoria românilor, un strigat auzit si de mai nimeni urmat. Câta actualitate incape in acest strigat si in aceasta „chemare“ nu mai trebuie spus: toata lumea doreste concordie si binele tarii si toti oamenii acestei lumi care striga concordie se sfâsie intre ei, incapabili de „conlucrarea unora cu altii, peste clase, peste partide, peste ambitii individuale.“ Cu toate acestea, Iorga n-a incetat sa strige: „Dar totusi trecutul este acolo. Trecutul nu moare niciodata, ci vorbeste“, iar „cine uita, nu merita“. Despre uitucii acestia si impotriva lor scrie, in primul numar din „Istorie si civilizatie“ si eminentul istoric Florin Constantiniu, recitind romanul lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi si noi“: „Fraza cu care incepe Prologul romanului ar trebui sa figureze in manualele scolare si sa calauzeasca armatele de politologi, analisti si ziaristi care se revarsa in mass-media si, indeosebi pe idiotizantele ecrane tv: «Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieste a se organiza, decât a da frânele guvernului in mâinile parvenitilor, meniti din conceptiune a fi slugi si educati intr-un mod cum sa scoata lapte din piatra cu orice pret!...»“.Ce vreti actualitate mai frapanta si mai fierbinte decât aceasta?! Istoricul nu-i absolva pe uitucii zilelor noastre si, mai sceptic decât scepticul Cioran, conchide cu o mânie si o durere ce nici nu se pot exprima decât intr-un strigat in pustiu: „Principalul vinovat este poporul român. Noii ciocoi sunt parte a poporului român. Spre deosebire de majoritatea populatiei, ei au abilitatea hoteasca a furtului si a faradelegii. Dar majoritatea poporului român asista la jafurile noilor Dinu Paturici. Românii sunt astazi un popor care se lasa exploatat, batjocorit, calcat in picioare de o noua clasa exploatatoare. De la un popor terminat istoriceste – cum sunt românii – nu mai este de asteptat nici o reactie de impotrivire sau de demnitate.“ Teribile vorbe... Trecând la lucruri istorice mai senine – insa deloc lipsite de actualitate – sa observam componenta sau vectorul de civism feminin al revistei: „Matriarhatul, mit sau realitate?“ (Cornel Constantin Ilie), „Juliette Recamier, muza artelor si a bunului gust“ (Dr. Cristina Paiusan-Nuica), „Intre activismul social si excluderea politica. Femeia României moderne“ (Dr. Alin Ciupala), „O bucuresteanca vedeta la Hollywood“ (reprodus din „Realitatea ilustrata“, 24 august 1935) si, nu in ultimul rând, „Istoria manusilor“ (Mihai Bozgan). Revista isi propune intre altele sa prezinte „femei care au facut istorie“ si episoade din tumultuoasa „miscarea feminista româneasca“. Cititoarele – dar nu numai ele – pot afla dovezi irefutabile si exemple admirabile de spirit intreprinzator si de initiativa feminina incepând, bunaoara, cu operele caritabile sau de binefacere intreprinse de marea baneasa Safta Brâncoveanu, care si-a folosit averea spre a construi Spitalul Brâncovenesc, si ale doamnei Elena, sotia lui Cuza, care a lasat azilul pentru copiii orfani ce-i va purta numele, si pâna la intinsa opera filantropica si de mecenat a reginei Elisabeta, un exemplu stralucit de felul in care o inima nobila isi poate fructifica un talent literar minor intr-o mare opera de educatie culturala, artistica si literara, jucând un rol important si in popularizarea literaturii române necunoscute in Occident, traducând masiv si aruncând editii de opere românesti in ochii occidentalilor care ne ignorau. Nu mai spun de meritul reginei de a fi sprijinit incomparabil afirmarea unor nume precum Alecsandri, Grigorescu sau Enescu, ultimul fiind, cum stim, „drag copil al sufletului meu“, descoperit si trimis la studii in strainatate de catre Carmen Sylva, ctitora a nu mai putin de 14 asociatii si societati filantropice in România: „Institutiunea Surorilor de Caritate“, „Societatea Regina Elisabeta“, un azil de batrâni, „Policlinica Regina Elisabeta“ destinata sarmanilor lipsiti de mijloace, „Institutul Evanghelic al Diaconeselor“, „Azilul de orbi Vatra Luminoasa“ si multe altele, inconjurata fiind de tinerele fete ce formau un „incântator batalion“. Femeile române si-au asumat – cum bine spune dr. Alin Ciupala – „rolul de educatoare ale natiunii“. Ele au dat, se pare, si primul model de societate civila prin lantul de zeci de asociatii si „Societati de dame“ care strângeau intr-un democratic corset cele mai alese si mai active femei române. O „Societate Ortodoxa a Femeilor Române“ a fost prezenta in viata sociala si culturala a românilor din 1910 si pâna la instaurarea regimului comunist. Societatea avea o deviza liberala „prin noi insine“ si as fi inclinat sa o consider, prin statut si activitate, stramoasa actualei „societati civile“ renascuta dupa '89: in orice caz, coasta feminina a acestei societati civile postdecembriste este indiscutabila... Senzational dupa gustul meu mi se pare ca este „Istoria manusilor“ de Mihai Bozgan, articol cu care inchei prezentarea primului numar din minunata revista „evazionista“ „Istorie si civilizatie“. Manusile, zice autorul documentatului articol, care l-ar fi induiosat si imbunat pâna si pe rautaciosul misogin Caragiale – manusile, asadar, au o istorie ilustra, incepând cu persanii ce-si acopereau mâinile cu manusi, obicei considerat de Xenofon o dovada a efeminarii persanilor si continuând cu Laertes, ce-si ferea astfel mâinile de intepaturile rugilor de mure, cu romanii care le foloseau la prepararea uleiului de masline si pâna la filozoful Musonius, care se indigna, spartan, ca oameni sanatosi isi acopera mâinile. In secolul al IX-lea manusile intra in istoria institutiilor, când Consiliul de la Aix stabileste ca manusile calugaresti se vor confectiona doar din piele de oaie.
(urmare din pagina 2)
Simbolic, manusile incep sa participe la urcarea in rang: spune-mi ce manusi porti ca sa spun cine esti. Când regii Frantei erau investiti, binecuvântarea se extindea special si asupra manusilor. Simbol al demnitatii si puterii, manusile le sunt smulse de pe mâna celor nedemni, tradatorilor si sperjurilor. Stim semnificatia manusii aruncate in obraz ca provocare la duel; din contra, un obicei ciudat interzice intrarea in grajdurile regale cu manusile in mâna. Dar la curtea papei exista manusi „liturgice“, in vreme ce Henric al II-lea al Angliei este inmormântat cu coroana pe cap si manusi in mâini: demnitatile inalte investesc si manusile cu ranguri nobiliare. Se poate spune ca manusile iau locul oamenilor, „joaca“ rolul lor, simbolul inghitind fiinta purtatorului intr-o lume puternic ritualizata. O piesa de teatru despre marirea si decaderea manusilor ar fi fost demna de condeiul unui Ionesco... In moda feminina manusile se impun cu secolele XIII-XIV. Conform regulilor vietii monahale, calugaritele n-aveau voie sa poarte manusi (se intelege de ce) apar si legi impotriva manusilor. La 1249, in Bologna se da legea contra manusilor de satin, iar la Roma, in 1560, legea contra manusilor parfumate. Dar Caterina de Medici avea o mare pasiune pentru manusi, i-a introdus pe meseriasi la curtea Frantei sub numele de „gantiers parfumeurs“. Meseria e recunoscuta in Hexagon la 1656 prin brevet regal. Vine Revolutia franceza cu manusile decupate la vârf, ca sa-i deosebeasca astfel pe revolutionari de aristocrati, care purtau manusi intregi cu degetele acoperite pâna in vârf. Garderoba lui Napoleon Bonaparte numara peste 240 de perechi de manusi si, in fine, atâta adorare seculara nu putea ramâne fara protectie si inalta recunoastere: exista si o sfânta protectoare a manusilor, Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, care si-a câstigat existenta facând manusi. Nu pot incheia lectura excelentei reviste „Istorie si civilizatie“ fara a semnala macar in fuga documentatul studiu al lui Marian Zidaru despre colaborarea lui Iuliu Maniu cu Serviciul special britanic. Pe cai intortocheate, „agentul britanic“ comunica Londrei starea de spirit a românilor, dispozitivele militare germane, dotarea acestora etc.: nu m-as mira ca perfidul Albion sa fi transmis apoi NKVD-ului informatiile agentului sau din România... In fine, genealogia spectaculoasa a lui Lucretiu Patrascanu: de obârsie burgheza, comunistul se trage, pe linie materna, dintr-un neam innobilat printr-o diploma de nobilitate data de principele Gabriel Bethlen la Alba Iulia la 20 aprilie 1628. Aceeasi diploma indica o consangvinitate cu... Emil Cioran. Spectaculos, nu? Spectaculoasa genealogie a lui Lucretiu Patrascanu e facuta, de cine altul?, de invatatul istoric, prof. univ. Mihai Sorin Radulescu, autorul unui extraordinar volum de genealogii aparut cu un deceniu in urma, in „epoca de aur“ a Albatros-ului dnei Georgeta Dimisianu. Deschideti revista „Istorie si civilizatie“ la oricare pagina: n-o veti mai lasa din mâna...
„Inactualitatea“ lui B. Fundoianu
La 65 de ani de la moartea lui B. Fundoianu, criticul literar Mircea Martin scrie in România literara un impresionant eseu despre poetul si gânditorul „care are inca multe sa ne spuna. Apelam la el si el apeleaza la noi, ne interpeleaza. Avem nevoie de el si el are nevoie de noi in aceste timpuri in care ideologiile, ce pareau ca se decoloreaza, se recoloreaza aproape religios, iar dispozitia amnezica este in crestere.“ Exemplul sau il recomanda actualitatii tocmai printr-o ingrijoratoare „inactualitate“: Poet vizionar si tragic, gânditor existential, comentator literar si politic de o luciditate exceptionala, vecina uneori cu profetia, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricarui extremism strain de spiritualitate si de cultura, Fundoianu-Fondane a crezut in mesajul si in destinul operei sale si, din aceasta cauza, nu a tinut niciun moment sa se afirme cu pretul propriei demnitati. „Inactualitatea“ pe care s-a complacut sa o cultive, nu fara o anume ostentatie ironica, de-a lungul perioadei sale românesti, s-a dovedit câstigatoare pe termen lung.“ Mentionând ca „disperarea nu-i atenueaza credinta“, criticul socoteste ca „Figura tutelara a filozofiei lui Fondane este un Iov neresemnat care sfideaza rationalizarile istoriei din secolul al XX-lea“. Nu intelege sa fie doar „cetatean al nefericirii umane“, ci sa-si asume conditia de „cetatean al nefericirii sociale“. Spirit de elita, dar nu elitist de turma, Fondane „a refuzat sa se ia dupa altii, sa se alinieze, sa se lase inregimentat: a fost reticent atât fata de revolutia socialista, cât si fata de revolutia suprarealista. Nu si-a sacrificat „adevarurile esentiale“ in numele unor interese politice sau literare, al disciplinei revolutionare sau al programului vreunui grup artistic. Este ceea ce il face extrem de greu recuperabil pentru o actualizare superficiala si zgomotoasa.“ Adaugând si „modul in care Fondane a intâmpinat moartea“, sfidând riscurile cu pretul vointei de a trai-muri liber, precum si gestul sau sacrificial savârsit fara urma de ostentatie, de „bravura sau bravada“ Mircea Martin conchide: „Am convingerea ca nu vom cadea in patetism daca vom recunoaste ca omul acesta a fost un erou. (...) Desigur, azi o asemenea exemplaritate risca sa para neverosimila sau, mai rau, sa fie dedramatizata ori chiar bagatelizata. Postmodernitatea nu mai suporta convingerile tari, gravitatea e suspectata si deseori ironizata, tragicul trebuie neaparat agrementat cu spirit ludic spre a fi tolerat. (...) Mesajul operei sale si conduita sa existentiala ne invita sa repunem problema valorilor intr-o lume in care, cum stim, nu mai exista fapte, ci doar interpretari, sa restauram judecata morala in aceasta lume in care distinctia intre bine si rau este anevoioasa si, nu o data, prezumtioasa, la peste 110 ani de la nastere si la 65 de ani de la moarte, Benjamin Wechsler, B. Fundoianu, Benjamin Fondane ne sfideaza si ne someaza.“ Nu lipsit de frumoase accente patetice, dar si raspicat polemice, eseul lui Mircea Martin poate fi socotit un „articol de directii“ in cultura si literatura româna: o directie, desigur, utopica ... Articolul e publicat la rubrica „Actualitatea“.