Tristetea de a nu fi zebra
articol aparut in Cultura, nr. 247 din 2009-10-29» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Noaptea târziu, într-o pauza dintre doua capitole ale unei carti, dorind sa aflu ce se mai întâmpla prin lume, am auzit din pura întâmplare o informatie din coada unui lung si trist buletin de stiri. În timpul ultimei ofensive israeliene, ne informa respectivul post de televiziune, zebrele unei gradini zoologice din Fâsia Gaza au murit de foame. Si pentru ca fiintele respective erau iubite de vizitatorii de toate vârstele, conducerea gradinii zoologice a recurs la o solutie de criza vopsind în dungi niste magari. Asa mi-am amintit ca, în urma cu patru ani, nepotica mea, Lara, întorcându-se de la gradinita, mi-a pus o întrebare încuietoare: zebrele sunt albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe? Am suferit împreuna ca balenele albastre sunt pe cale de disparitie si, iata, m-am vazut silit sa-mi diversific documentarea. Atunci nu as fi reusit sa o conving ca în unele împrejurari magarii vopsiti pot juca rolul de zebre. Acum, fabulele si desenele animate au învatat-o sa accepte usor orice transformare si schimbare de ierarhii în lumea animalelor si a plantelor. Mai târziu va descoperi singura ca în viata de toate zilele magarii pot interpreta cele mai neasteptate roluri, tot asa cum si alte fiinte – cuprinse ori necuprinse înca în manualele de zoologie! – pot renunta cu usurinta la ceea ce sunt pentru a deveni magari. Sau pentru a le face pe plac magarilor. Era normal ca tot ceea ce se întâmpla de multa vreme în viata sociala sa se petreaca si în lumea animalelor. Avem pitici în rolul de uriasi, idioti cu morga de gânditori, fufe pe post de sfinte fecioare, analfabeti pe soclu de reformatori, mari scriitori fara carti, dealuri cu pretentii de munti înalti si, fireste, santuri care se bucura de privilegiul de a trece drept fluvii. Adica o lume aparte pe care o înteleg doar cei ce traiesc în ea. Un spatiu aberant situat între nedumerire, mila si dispret. Cei de vârsta mea au mai trait asemenea umilitoare momente. În liceu am învatat istoria si geografia Uniunii Sovietice, iar domeniul inventiilor si al performantelor stiintifice apartinea, fireste, savantilor rusi si sovietici. Pavlov, Miciurin, Lâsenko, Olga Lepesinskaia erau zeii tutelari ai biologiei si agronomiei. Calul Orlov – cel mai mare si mai puternic din lume. Lepesinskaia descoperise taina vietii: transformarea materiei vii necelulare în materie vie celulara. Marconi nu exista, în schimb Popov inventase minunea numita radio. Despre valorile noastre mai aflam câte ceva, mai putin din manualele scolare si mai mult prin viu grai, abia dupa ce profesorii se convingeau ca nu avem parinti sau prieteni cu „ochi albastri“. Ei ne asigurau ca nu A.Toma este cel mai mare poet, ca nu „Pasarea furtunii“, „Negura“, „Brazda peste haturi“ sau „La cea mai înalta tensiune“ sunt cartile cele mai reprezentative si ca, la Cluj, la Cofetaria Croco, poate fi vazut, la o cafea, Lucian Blaga, marele poet si filosof devenit un obscur cercetator la Biblioteca Universitara. Se subîntelege ca, din când în când, istoria pe care nu ne-am însusit-o la timp ne ofera cam aceleasi cacealmale de pe urma carora ne revenim foarte greu. Oricum, în fabule, cu toate ciudateniile lor, viata este infinit mai linistita decât aceasta în care ne este dat sa traim. O viata în care greata si disperarea merg împreuna, ajungând sa fie sentimentele noastre dominante. Si asta pentru ca n-am privit niciodata în urma cu prea multa seriozitate.
Si astazi, mai mult ca oricând, hotii tin prelegeri despre cinste si moralitate, gaunosenia si linguseala ar putea ocupa niste capitole consistente într-o autentica istorie a prostiei. Lichelismul este acum o meserie, poate meseria cea mai rentabila. Cele mai mari victorii postrevolutionare le-au repurtat anticomunistii de piata, adica cei ce îsi negociaza pretul si, în egala masura, lasii din timpul comunismului. De fapt, suferinta s-a manifestat în fel si chip dupa revolutie. Unii – pentru ca i-a urmarit Securitatea, altii – pentru ca n-au fost urmariti. Nu putini, în deplina libertate, si-au compus biografii noi din care eroismul si curajul nu puteau lipsi. Principiul a fost demult verificat în practica de vechii ilegalisti: putini am fost, multi am ramas. Caci astazi, nu aceia care au luptat au importanta, ci cei care au vorbit despre lupta si despre tara. De altfel, se fura si se minte în numele dragostei de tara, a nevoii de reforme, fara odihna sunt înlocuiti „oamenii lor“ cu „oamenii nostri“, astfel încât haosul a atins desavârsirea. În afara de propriile fotografii, pentru simplul fapt ca n-au facut nimic în ultimele doua decenii, veleitarii nu pot oferi decât promisiunea unor reforme. Toate institutiile statului au fost facute praf. Nimeni nu respecta nimic, nimeni nu are teama de nimic. Fluturând asigurarea ca într-un stat democratic, membru al UE, nu este posibila dictatura, veleitarii au reusit sa reduca treptat la inactivitate exact institutiile statului de drept. Dar nu veleitarii poarta principala vina, ci lichelele care se ascund în umbra lor netezindu-le drumul.
Din pacate, cei mai multi dintre noi s-au obisnuit sa renunte la demnitate, acceptând sa se vânda la un pret de nimic si, mai ales, sa nu se implice. Între demnitate si mizerie exista o incompatibilitate totala. În locul pâinii si al salariilor decente, oamenilor li se ofera reforme absurde si modernizari la înaltimea reformelor. Vor avea profesorii, medicii, magistratii salarii si conditii de munca pe masura nevoilor lor daca se va face parlament unicameral? Va deveni agricultura mai performanta daca vom schimba Constitutia? Vor fi mai putine clanuri mafiote daca aceasta se va rescrie pe gustul unui singur clan? I-au împiedicat, oare, constitutiile de pâna acum sa jefuiasca tara? Daca vrem sa mai existam, va trebui sa ne reîntoarcem departe în timp la întelepciunea marilor dascali ai Scolii Ardelene care au înteles ca viitorul unei natiuni depinde numai si numai de stiinta de carte. Asa cum observa Lucian Blaga, în loc sa scrie filosofie înalta pentru care erau dotati, acestia au compus abecedare, gramatici, istorii, pentru ca orice reforma, orice modernizare de aici începe. Or, astazi, cum sa apere cartea niste oameni cu multe diplome, dar fara carte? Din cauza lor am ajuns o tara despre care nimeni nu mai spune o singura vorba buna. Si nici nu cred ca se va ajunge sa se spuna si altceva câta vreme ne vom încapatâna sa vopsim magari si sa primim lectii de la calibani.