O proza bastarda
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
De la Radu G. Teposu pana la Nicolae Manolescu, teza autorului omniscient care-si gestioneaza fictiunea dupa un model patriarhal a facut valva in critica romaneasca a romanului. Mai putin s-a discutat insa o formula ca cea propusa de Aldulescu, in care autorul nu numai ca nu mai stie totul, dar nici nu-l mai intereseaza aproape nimic.
E foarte greu sa scrii un roman care sa construiasca tipologia omului primar sau a vagabondului. O doza inevitabila de mila auctoriala te impinge intotdeauna sa-ti ajuti personajul mai mult decat ar fi cazul, aruncandu-i, in lehamite, ba un dram de psihologie, ba o farama de filozofie, care sa-i justifice superior existenta. Daca s-a chinuit cateva secole bune sa creeze o interioritate complexa, romancierul modern intampina, poate, tot atatea greutati in incercarea de a se debarasa de ea acolo unde e necesar. Si totusi, exista si exceptii de la regula. „Amantul Colivaresei“, romanul lui Radu Aldulescu din 1994, ar putea constitui un bun exemplu in acest sens.
Caci autorul nu ridica nici un deget pentru a-si salva personajele de la abjectia si vulgaritatea care le inconjoara din toate partile. Privati de teze existentiale sau de teme de meditatie, oamenii lui Aldulescu nu gandesc mai mult decat vorbesc. Un stil indirect liber niciodata transformat in monolog sau in confesiune e marca retorica perfecta a acestei umanitati mediocre. Desi ar fi avut potential, personajul central al romanului, Mite Cafanu, e departe de a se transforma, vreodata, in erou. Mai mult, fiecare capitol al povestii ni-l prezinta ca pe un „nou-nascut“, tocmai pentru ca acumularea psihologica ii este cu totul interzisa. In mod paradoxal, Cafanu pare sa nu fie parasit doar de parintele sau real din roman, ci si de autor, de tatal sau fictional. Am citit romanul lui Aldulescu din perspectiva acestui dublu abandon.
Un autor vitreg
Cu greu poti desprinde, in prima parte a romanului, istoria lui Mite de cea a familiei din care face parte. Un „noi“ comunitar impune tonul unei istorisiri care nu s-a decis inca asupra personajului central sau asupra episoadelor importante din evolutia lui. Autorul isi intoarce naratiunea pe toate partile, doar-doar va da de firul principal al povestii. De altfel, aceasta obiectie poate fi extrapolata la nivelul intregului roman: desi e un prozator cu mijloace de expresie foarte complexe (sau poate tocmai de asta), Radu Aldulescu nu stie, adesea, pe ce cale narativa s-o apuce. Citim, in miezul acestei indecizii, istoria unei familii in destramare: nepasarea tatalui, redactor-sef al cotidianului „Zori Noi“ si viitor subministru, va provoca fuga de acasa a doi dintre fii, Nicu si Mite. Daca plecarea primului in America ramane o tema secundara (care bantuie, totusi, constant, naratiunea), ratacirea ultimului, ca muncitor in diverse fabrici dezumanizante, va alcatui tema principala a romanului. Ceea ce promitea a fi cronica unei familii se transforma, asadar, in istoria unui singur personaj. La capatul primului capitol, dupa o indelunga deliberare stilistica, aflam ca Mite este cel pe care autorul a ales sa-l insoteasca pana la finalul naratiunii.
De fapt, „sa-l insoteasca“ nu e termenul cel mai potrivit pentru atitudinea auctoriala fata de personajul principal. Caci doar in prima parte a naratiunii autorul pare sa-si recunoasca plodul fictional, oferindu-i un potential vital imens. Iata cum arata, in primele pagini, caracterizarea unui parinte pregatit sa-si rasfete fiul preferat: „isi cunoaste si-si supraestimeaza puterile si-i permanent dornic sa si le sporeasca, ceea ce-i imprima o schima mica a mustacioarei abia mijite peste un zambet viclean si provocator. Privirea lui te invaluie si imbie parca, e privirea unui doctor care o sa-ti faca ceva, promitand ca n-o sa te doara“. Pasajul de la pagina 55 a unui roman de peste 400 e, de fapt, si ultimul in care autorul mai empatizeaza cu personajul central. Pentru narator, acesta devine, treptat, „numitul Dumitru Cafanu“, bastard fictional, a carui istorie ii va fi, de acum, indiferenta.
Toate intamplarile lui Mite par, din cauza acestui abandon auctorial, niste povesti paralele. Personajul principal porneste tabula rasa de fiecare data cand isi schimba stapanul (si capitolul). Desi e incadrat institutional ca muncitor calificat intr-un labirint de intreprinderi, starea lui e aceea a unui homeless. Stergandu-si definitiv familia din memorie si „neajutat“ in vreun fel de autor sa si-o regaseasca, Mite nu mai are nimic de spus despre el insusi, nu-si face niciodata planuri, e „cel trimis de la sine de tren la caramizi in padure“.
Singura amintire a personajului apare condensata in imaginea Colivaresei. Fosta iubita din adolescenta, cea care l-a salvat cand incercase sa dezerteze de acasa pentru prima oara, vaduva Colivarului va starni, in constiinta lui Mite, „rasul eliberator“ care il scoate temporar din ataraxie. Numai ca fragmentele care o au in centru pe Colivareasa sunt si cele mai artificiale. E clar ca de cate ori incearca sa imprime continuitate naratiunii sale, autorul insereaza, cam programatic, o trimitere la imaginea vaduvei. Cu totul neconvingatoare e si dezvaluirea teatrala din finalul romanului, cand Mite afla ca noua lui iubita, Dorina, nu e decat fiica vaduvei cunoscute in tinerete. Desi se vrea profunda, amintirea Colivaresei pare de cele mai multe ori trucata, caci autorul nu se pricepe decat s-o lipeasca demonstrativ de psihologia personajului principal.
Experimente pe animale
Ocolirea psihologiei personajelor se realizeaza prin permanenta reducere la statutul de animale. Asemanarea, cand serioasa, cand parodica, cu caini, porci, hamsteri etc. devine un gest reflex pe tot parcursul naratiunii. Incercand sa descrie o umanitate, Aldulescu a nimerit, in „Amantul Colivaresei“, intr-o gradina zoologica. Numai ca bestiarul uman descris in roman ascunde o filozofie. Nu l-am fi banuit pe autor de vreo intentie secreta daca la jumatatea romanului n-ar fi dat cuvantul unui personaj „suspect“. Atena, o tanara agatata de Mite si de tovarasul sau Bajnorica pe litoral, ii supune pe cei doi unui spectacol pervers. „Artista de circ“ in viata de zi cu zi si voyeurista in vacante, Atena racoleaza necunoscuti pentru a-i supune unor probe mai putin obisnuite: „contopindu-se intr-un tot de curiozitate golita de dorinta, barbatii si femeile ajunsesera pentru ea niste animale pe care merita sa le vezi in toata goliciunea lor, adica in clipele de spaima si disperare, cand musca si cand fug, dar mai ales cand se imperecheaza“. Cam la acelasi tip de experiment e supusa constient si umanitatea din romanul lui Aldulescu, o umanitate al carui principiu abstract de existenta se rezuma la organizarea in comunitati, la – vorba Colivaresei – „a avea grija unul de altul“, la a-ti fi mila de celalalt „ca de un animal bolnav“ (Norica dixit). Cea mai complicata filozofie a romanului se reduce la sentinte puse pe seama lui nea Jigante, muncitor la crescatoria de porci: „Omu e mai rau decat cainele si porcu, taicule, crede-n Duhu Sfant si deopotriva crede-n diavol, si numaidecat nu mai crede-n nimeni si-n nimic si se-nsoteste cu oricine-l amageste si pentru orice are masura decat numai faptura sa nemernica…“.
De la Radu G. Teposu pana la Nicolae Manolescu, teza autorului omniscient care-si gestioneaza fictiunea dupa un model patriarhal a facut valva in critica romaneasca a romanului. Mai putin s-a discutat insa o formula ca cea propusa de Aldulescu, in care autorul nu numai ca nu mai stie totul, dar nici nu-l mai intereseaza aproape nimic. Naratiunea se desfasoara de la sine, amnezica si nepasatoare; teme, episoade sau personaje care pareau centrale se pierd pe parcurs. Ultimul capitol il uita aproape total pe Mite, trimitand doar oblic, intr-o paranteza narativa, la destinul acestuia: „Tot acolo era si-n 83, isi amintea Dimitrie Cafanu, care acesta nimerise acolo dintr-o razie a militiei, aflandu-l de ani de zile neincadrat in campul muncii si corespunzand decretului respectiv cu pedeapsa de la trei la sase luni…“. Mizerabilismul lui Aldulescu nu provine atat din plasarea povestii intr-un mediu abject, cat din atitudinea unui autor care a invatat arta de a-si ignora personajele.
Si totusi
…de unde se trage sentimentalismul difuz al unei carti ce pare abandonata la nastere de propriul autor? Caci tocmai acolo unde coarda mizerabilismului sau a naturalismului parea intinsa la maxim, se naste, culmea, o noua psihologie.
Exista, in tot romanul, un farmec aparte al prieteniilor efemere, intre oameni atat de secati de sentiment, incat nu mai au nimic de pierdut. Singurele momente emotionante ale prozei lui Aldulescu vizeaza, ca pattern absolut al unei noi sociabilitati, relatia frusta dintre om si animal. Bruta absoluta in existenta reala, Bajnorica e transfigurat de activitatea zilnica in crescatoria de porci, unde face si primele gesturi gratuite. Vecinatatea animalelor supune personajul lui Aldulescu unei ciudate oglindiri, care da nastere unei afectivitati ingenue.
In cazul lui Mite Cafanu, absenta amintirilor e suplinita de o memorie pur fizica, a propriului corp. Una dintre rarele revelatii ale personajului se refera la constientizarea ca trupul sau „de o impozanta sculpturala“ este receptaculul (si depozitarul) tuturor experientelor. Daca prozatorul ii retrage lui Mite orice consistenta psihologica, el ii ofera, in schimb, un fizic „inefabil“, care sa compenseze lipsa de complexitate sufleteasca: „El (corpul) era ceva perfect, ceva care tocmai asa trebuia sa fie, ceva care nu-i facut pentru o indeletnicire anume, zbor sau mers prin apa sau pe pamant, ceva care nu e bun la nimic de fapt, dar care trebuie sa fie si este, fara sa fie nici pasare, nici cal, nici peste, nici macara, ci un mecanism delicat si extrem de sensibil si totusi capabil sa reziste vicisitudinilor de tot felul, ceva in stare sa semene mai mult sau mai putin cu orice altceva, fara sa fie nimic altceva“.
Departe de a fi desavarsit, romanul lui Aldulescu ramane o constructie de exceptie pentru ca raspunde unei dileme aparent ireconciliabile: cum poti pastra in afara platitudinii o naratiune cu personaje banale? Pe de o parte, prozatorul nu cade in capcana de a aseza mari complexitati sufletesti pe umerii unor eroi extrasi din medii periferice. Pe de alta parte, inventeaza strategii ingenioase de suplinire a consistentei psihologice a subiectilor sai. Din proba de foc a unei astfel de incercari, Radu Aldulescu iese, cred, cu fata curata.