Concerte si concetti
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Mimetismul este un fenomen simplu in literatura, numai criticii il fac inspaimantator. La urma urmei, marea majoritate a autorilor se hranesc nu atat din experiente proprii, cat din textele altora. De aceea, cred ca, departe de a fi un motiv de disperare, imitatia e pana la un punct un factor firesc si necesar, care ajuta la ierarhizarea valorilor. In fond, o literatura compusa numai din genii ar fi la fel de trista ca si o literatura alcatuita numai din mediocritati: in ambele cazuri, am fi nevoiti fie sa citim orice, fie sa respingem totul.
Cosmin Perta scoate la bataie cuvinte mari si grele si are pretentia ca cititorul sa tremure instantaneu, covarsit de simpla incantatie a vocabulelor. Atitudinea lui Cosmin Perta e aceea a unui sinucigas care ezita sa-si zboare creierii, de teama ca nu cumva sa murdareasca parchetul.
Dar toate acestea sunt truisme. Ce mi se pare cu adevarat interesant la unii poeti din generatia tanara e atractia fata de un anume epigonism sinucigas. Mai exact, faptul ca autori care au debutat cu volume onorabile sau chiar bune s-au apucat, la al doilea volum, sa se infrupte din textele unor congeneri pe care ar fi putut foarte bine sa-i concureze prin aprofundarea propriilor formule. Scriind, de pilda, cu cateva luni in urma despre Claudiu Komartin, am remarcat ca poetul renunta uneori la vizionarismul care l-a acreditat pentru a produce o poezie de factura Ianus – Sociu, insa cu rezultate net inferioare celor doi.
In ultima instanta, fenomenul e explicabil: teama de autopastisa ii impinge pe autori la o pastisa – voluntara sau nu, peu importe – a textelor „concurente“. Insa el nu este, in niciun caz, singular. Procesul se constata, mai nou, si la Cosmin Perta, care a debutat cu „Zorovavel“ (2002) si care a publicat de curand un nou volum, „Santinela de lut“ (2006). In cartea de debut, poetul parea destul de stapan pe mijloacele sale: imageria baroca si proaspata, vocatia teatralitatii si ironia discreta a dictiunii promiteau sa faca din autorul lui „Zorovavel“ una din vocile de prim-plan ale tinerei generatii. Mai mult chiar, Cosmin Perta si Stefan Manasia incercau sa vanda pe piata poeziei un „al treilea discurs“, aflat la egala distanta atat fata de biografismul prozaic, cat si fata de neoexpresionismul spasmatic.
Je sont les autres
Nu stiu cum va evolua Stefan Manasia, insa Cosmin Perta s-a incapatanat, in „Santinela de lut“, sa scrie o poezie suparata foc si sa treaca astfel cu arme si bagaje in tabara neoexpresionistilor. Ba inca sa le mai si explice congenerilor sai cum sta treaba cu poezia „adevarata“. Astfel, volumul reproduce o scrisoare adresata lui Claudiu Komartin, unde autorul isi lanseaza tirada uzuala a terfelirii viscerelor: „Atata vreme cat el, textul, nu isi modifica glandele, cata vreme carnea lui nu se schingiuieste in functie de carnea ta, cat seara ti se pare ca esti singur, al nimanui si ca o vietate mica, malitioasa, perfecta, iti molfaie creierul, nimic nu se poate face.“ Si, mai departe, cu docenta: „Textul sunt eu!“
O fi, nu zic, numai ca de la Rimbaud incoace stim prea bine ca „Je est un Autre“. O stie, probabil, si Cosmin Perta, care a invatat bine lectia. Poate prea bine, de vreme ce el nu se multumeste sa fie doar un altul, ci vrea sa fie mai multi. Daca se poate, cat mai multi. Or, atunci cand in l'autre nu mai e singur, ci trece la pluriel, taica Sartre ne avertizeaza ca am intrat deja intr-un loc nu tocmai primitor…
Bref: in mare parte, ultimul volum al lui Cosmin Perta e o compilatie dupa textele colegilor sai de generatie, iar textele sale devin un concert de voci straine care tind sa anuleze timbrul autorului. De pilda, chiar in primul poem al cartii („durerea“), Cosmin Perta reuseste contraperformanta de a imita, in strofe uneori consecutive, pe aproape toti autorii importanti ai generatiei sale. Iata-l, bunaoara, pe Claudiu Komartin (grotescul grandilocvent, „circul domestic“, lumea ca abator): „Tatal meu a inceput bine./ Avea tot atatea piei/ cat un ornitofag./ Memoria lui era intotdeauna exacta si seara,/ cartierul de vite il adula rezemat de un felinar./ Asa au inceput multi. Asa vietile noastre/ mici si schimonosite ca la un balci de tara/ erau expresive;/ erau trainice si dureroase ca un cal de prasila.“ Iata-l, apoi, pe Teodor Duna (fascinatia teluricului, senzatiile tactile, descuamarea fiintei): „Acolo, unghiile lui scorojite si negre/ ca o mierla in mai au inceput sa scormoneasca pamantul/ caldut si uleios;/ cu fiecare falanga mai aproape de mine; cu fiecare rand/ de piele mai aproape de Ea.“ Iata-l si pe Dan Coman (urletul, vietatile himerice, contemplarea corpului de deasupra lui): „As vrea sa stiu cu exactitate in care moment al acelei/ zile s-au oprit avioanele-n cer si gurile lor reci/ de metal s-au priceput sa urle cu forta in jos; sa se scalambaie ca o foca ranita,/ sa pufaie ca o pisica violeta./ Mainile ii incoltisera aproape in pamantul caldut si uleios,/ iar privit de deasupra restul corpului ii parea inutil.“ Iata-l in fine, pe Stefan Manasia (organicul lipicios, juxtapunerile hiperbolice, geografiile exotice): „Atunci am inteles viermele gros de madagascar,/ viermele alb european, viermele maroniu australian,/ viermele viermilor si alti viermi./ Le-am priceput tristetea plimbarii singuratice prin pamantul/ sticlos si crapat, bunatatea gurii cascate a foame,/ linistea pantecului viu.“
E drept ca nu in toate poemele Cosmin Perta e atat de generos. Insa din cele patru cicluri ale volumului, primul („Iata cum moartea“) se afla sub influenta categorica a lui Teodor Duna, in timp ce ultimul („Moartea unui bunic“) se asaza sub obladuirea lui Stefan Manasia (de altfel, acesta din urma e imitat cu atata obedienta, incat Cosmin Perta ii preia pana si metaforele; bunaoara, „burtile totemice ale grasanelor/ sub cremele hidratante“ din „Ostroveni“ devine, in „Santinela de lut“, „burtile slinoase ale mahomedanilor mari ganganii de ceara“). In fine, ca sa nu poata fi acuzat de mimetism discriminatoriu, poetul mai ciupeste cate ceva si de la Elena Vladareanu: „O, tu, Europa, cu coapsele tale mlastinoase si sanii/ porosi, cu pantecul tau verde si cald, iata-ma, vin/ incarcat cu benzina, iubeste-ma!“ („Europa“).
(Fireste, mi s-ar putea obiecta ca toate aceste prelucrari sunt deliberate. Ma cam indoiesc, dar fie si-asa. Insa asta schimba doar sensul, nu si valoarea poeziei, caci, daca am accepta ca preluarile sunt voite, turnarea unei scriituri intertextuale pe obsesia mortii ar da o truculenta respingatoare.)
Sinucidere si igiena
Notele de originalitate ale lui Cosmin Perta se gasesc in ciclurile mediane ale cartii, si anume „Santinela de lut“ si „Cantece pentru Linalin“. Numai ca aici apar alte fisuri prin care poetul isi distruge textele singur si nesilit de nimeni. Pe scurt, Cosmin Perta vrea sa scrie o poezie hard, de factura thanatica, pe care sa o plaseze in triangulatia durere – disperare – nebunie (sunt titlurile poemelor din prima sectiune a volumului). Insa asemenea trairi liminare sunt compromise printr-o serie de procedee care trimit la formula sturlubatica din „Zorovavel“. Prin urmare, greseala lui Cosmin Perta nu e neaparat ca ar fi renuntat la manierismul ceremonios si histrionic din volumul de debut pentru a se urca din mers in caruta cu neoexpresionisti, ci ca nu a parcurs acest drum pana la capat.
De aici, o cascada de stridente care afecteaza iremediabil desfasurarea textelor. Unul dintre defecte a fost deja bine remarcat de catre Teodora Dumitru („Cultura“, nr. 25/2006), care afirma ca, in „Santinela de lut“, „contondenta sectionata <…> e prevalata de estetica punctului de vedere fluffy“; nu voi insista asupra lui. Al doilea tine de inabilitatea poetului de a-si duce pana la capat viziunile. Cu alte cuvinte, anumite imagini soft sunt supralicitate pana la incontinenta, in scopul ingrosarii impresiei. Efectele sunt remarcabile. Prin ridicol: „Dupa padurea asta incepe padurea aceea,/ iar doar putin mai incolo/ e nebunia/ goala goluta pe-o blana de urs“ (nebunia la picnic); „Iar ea vine goala,/ cateaua de tabla,/ si se gudura goala/ ca o podea,/ ca o gresie.“ (oare cum face gresia atunci cand se gudura?); „Aproape ca ma voi impiedica in bratele tale,/ cagula iedului viu o sa cada,/ o sa spintece asfaltul ca un bisturiu/ si seva pamantului grasa/ o sa ne umple plamanii uscati.“ (preferatul meu: iedul SWAT, cu cagula blindata).
Insa carenta cea mai grava, care face poemele indigeste, vine din conservarea concettismului din volumul precedent. Poetul vorbeste despre „fetusii grasi ai uitarii“, despre „durerea cu ochi mici si galbui“, despre „ingerul fad al puterii“ si despre „moartea de catifea“, pentru a atinge culmea pretiozitatii intr-un vers precum „Tristetea se lasa ca o mireasa in bratele mortii“. Altfel spus, Cosmin Perta scoate la bataie cuvinte mari si grele si are pretentia ca cititorul sa tremure instantaneu, covarsit de simpla incantatie a vocabulelor. Or, intr-o poezie care mizeaza pe intensitatea experientei imediate, un asemenea manierism este total contraproductiv, iar in lipsa unui „corelativ obiectiv“ care sa sustina viziunea devine de-a dreptul insuportabil. Prin urmare, atitudinea lui Cosmin Perta e aceea a unui sinucigas care ezita sa-si zboare creierii, de teama ca nu cumva sa murdareasca parchetul.
Ici-acolo, rasar totusi cateva insule de poezie veritabila. De pilda, citabil in intregime e textul urmator, in care, renuntand la concetti si pastrand coerenta imaginilor, Cosmin Perta figureaza un apocalips melancolic si suav: „in stanga mea creste viermele de matase,/ in dreapta parul meu rasfirat./ Sub palmele mele se naste regatul de lut./ Este exact si intins in bataia vantului negru/ si-a ciorii de antracit./ Departe, sub cupole pufoase de ploaie/ sangele vested arde-n candele./ Fricoasa mi-e carnea in fata obrazului tau lacrimat./ Nu te ingrijora, Linalin, in noaptea asta ma intorc/ cu pieptul otravit de nesomn si bratele incarcate/ de ierburi uscate./ Pajistea deasa ascunde fagurii grasi si zemosi./ Lumina se bate de-o pleoapa roscata/ si linxul de plus se ascunde sub plapuma roasa./ Regatul va dainui in pace si nebunie nevinovata./ Tot mai aproape de iarna, de foame, de somn…“ („Viata mea si santinela de lut, cantec pentru Linalin II“)
E, insa, prea putin, iar impresia generala ramane defavorabila. In „Santinela de lut“, poezia lui Cosmin Perta e prizoniera unui paradox: cand scrie acceptabil, poetul e lipsit de originalitate; cand e original, devine penibil. Iar din aceste variante, nu prea vad ce s-ar putea alege.