Cronica mizantropului
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Am inaintea mea corectura la «Viata lui Mihai Eminescu», pe care o dedic nasterii, mai degraba decat mortii, pentru ca, o data ce s-a nascut un mare poet, e nemuritor si vesnic, pururi tanar prin opera. Am scris-o in prima ei editie cu o mare vibratie sufleteasca, desi am inregistrat cu rabdare izvoarele cate imi erau la indemana. Cu vremea, prin cercetari proprii sau din contributia altora, au fost cu putinta mici rectificari, cele mai multe, din pacate, din vremea suferintelor lui. Contemporanii au simtit un sunet de lira celest si nemaiauzit, insa n-au inteles ca aveau de-a face cu un zeu. Unii n-au vazut decat o fiinta ciudata, bolnava, si si-au inchipuit a contribui la definirea omului prin descriptia unui palton zdrentuit. S-a ivit, astfel, o anecdotica joasa, in care Eminescu eternul este invizibil. Adevaratul Eminescu zbura pe sus, iar pe pamant contemporanii vedeau doar umbrele aripelor lui. De la aceasta altitudine, poetul cuprinde mai multe din urcusurile si prapastiile epocii, decat unul care sta culcat pe pamant. (...)
V. Alecsandri este un autor capital, plin de finete si spirit, viabil in poezie, drama, proza, intaiul care trage folos din poezia populara, coloana solida si eleganta a literaturii noastre, care a intuit toate rafinamentele emotiei, in fine un scriitor incantator. Eminescu e un geniu. Ce vrea sa zica asta? Va voi explica. V. Alecsandri iubeste femeia, si una din ele moare tuberculoasa. Poetul lacrameaza putin, sentimentalizeaza, si se simte dupa aceea sanatos si vesel. Iubirea n-a patruns pana la inima si n-a zguduit creierul, facandu-l sa reexamineze legile universului. Eminescu insa, de o gravitate extraordinara, isi face o religie din dragoste: «Caci te iubeam cu ochi pagani/ Si plini de suferinti,/ Ce mi-i lasara din batrani/ Parintii din parinti.»
Veronica Micle, femeie inteligenta si talentata, se juca in chip gratios, de «petite poésie», cu un astru in flacari. Este evident ca «Luceafarul» fusese conceput demult, in clipe de gelozie si mahnire, pentru ca, in «Convorbiri literare» din decembrie 1875, Veronica se arata plictisita de luceafar si atrasa de un alt ins, care i se parea soare: «Drag mi-ai fost, mi-ai fost odata!/ Dar ce-a fost n-o sa mai fie./ Am vazut c-aceasta lume/ Far' de tine nu-i pustie.// Si luceafarul pe ceruri/ Place mult cum straluceste.../ Dar apune si dispare/ Soarele cand se iveste...// Tu, luceafar mi-ai fost mie/ Ce in zori de ziua luce/ Si-ai apus; – acum la soare/ Eu privesc cu mult mai dulce.»
Eminescu trece de la manie la sarcasm, cade in misoginism si mahnire, facand procesul femeii frivole, dar formuland totdeodata o etica a raporturilor dintre sexe. Inima lui bate sonor, denuntand relele veacului, dar si antagonismele inca posibile in viitor. Un geniu este, de plange sau de rade, un ganditor care lasa o dara sonora de foc pe traiectoria lui cosmica, dand o lectie de constructie umanitatii.“
*
„Cronica mizantropului“, pe care G. Calinescu o tinuse, sub pseudonimul Aristarc, in paginile publicatiilor „Adevarul literar si artistic“, „Jurnalul literar“, „Vremea“ si „Lumea“, nu cadra cu euforia oficiala, obligatorie la intrarea in lumea noua, socialista – astfel ca, printr-o pirueta a convingerilor afisate, marele critic a renuntat la mizantropie pentru demofilie si la izolarea de societate in favoarea activarii entuziaste in sanul ei. „Cronica mizantropului“ a devenit „Cronica optimistului“ si ceva din modul caracteristic al autorului de a gandi problemele culturii si ale lumii printr-o prisma de subiectivitate intoarsa, contradictorie, polemica s-a pierdut. Insa cronicile publicate mai tarziu in „Contemporanul“, acelea „optimiste“, au avut un impact formidabil si un rol formativ greu de cuantificat, explicabile tocmai prin conditiile atat de nefavorabile literaturii. Intr-un context profund viciat de monocromatismul ideologic si marginalizarea valorilor autentice, vocea lui G. Calinescu, stilul sau inimitabil, verva ideatica si mirabila sa eruditie marcau o exceptie de la regula, o pata de culoare in cenusiul epocii. Percepute ca atare, noile cronici ale criticului au fost citite cu entuziasm de un public larg, avid de cultura, care a stiut sa indeparteze coaja conjuncturalului, pentru a retine miezul intelectual al tabletelor calinesciene.
Cea publicata pe 17 ianuarie 1964 si dedicata lui Mihai Eminescu, la 114 ani de la nasterea poetului, este relevanta atat pentru tiparul stilistic al criticului, cat si pentru tabla sa de valori estetice – in care elementul eminescian are formula metalului celui mai nobil. Calinescu fixa de tanar o stacheta foarte inalta pentru critica noastra, afirmand ca nu e critic adevarat acela care nu a dat o carte despre cel mai important autor roman si stabilind, prin „Viata“, respectiv „Opera lui Mihai Eminescu“, doua referinte obligatorii in domeniu. Cronica de fata porneste de la o noua editie a biografiei sale, scrisa, cum spune, „cu o mare vibratie sufleteasca“, dar si cu o documentare migaloasa. Criticul revine acum asupra figurii spiritului creator eminescian, aratand, o data in plus, neintelegerea cu care contemporanii l-au invesmantat pe poet, tragandu-l in sfera unei anecdotici dubioase si exultand pe marginea micilor ciudatenii ale unui mare artist. Fireste ca nu toti contemporanii lui Eminescu au procedat astfel, dar adevarul este ca spiritele comune si chiar cele mai cultivate impartasesc placerea de a urmari nu conturul esential al creatorului, ci liniile subtiri, nevrotic-tremuratoare, ale problemelor lui omenesti, prea omenesti... „Dar afara de acestea, vor cata vietii tale/ Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale –/ Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina/ Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,/ Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt/ intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.“: in versurile din „Scrisoarea I“, Eminescu isi anticipa cu o uimitoare limpezime posteritatea, o anumita posteritate „demitizanta“.
Indepartandu-se programatic de aceasta perspectiva rasturnata, deformanta, autocaracterizanta, G. Calinescu urmareste profilul unic eminescian pornind de la comparatia unor versuri erotice si stabilind o enorma diferenta specifica in raport cu „veselul Alecsandri“ si pasionala Veronica Micle. Un scriitor „incantator“, „coloana solida si eleganta a literaturii noastre“, Alecsandri nu are forta geniului eminescian, gravitatea extraordinara a celui care, facandu-si o religie din dragoste, ajunge sa puna in chestiune, cu forta sentimentului si a intelectului deopotriva, legile universului. Iar intre versurile gratioase si corecte gramatical ale Veronicai Micle si cele ale modelului ei literar, distanta artistica este si mai mare, primele parand simple notatii lirice in albumul unei foste domnisoare de pension.
Urmeaza fraza de incheiere, care este – ca de atatea ori la G. Calinescu – un plastic portret critic, un fragment recapitulativ si concluziv, in spatiul caruia argumentele avansate anterior sunt insufletite printr-o imagistica exceptionala, pulsand mult timp dupa aceea in memoria si constiinta cititorului. „Un geniu este, de plange sau de rade, un ganditor care lasa o dara de foc pe traiectoria lui cosmica, dand o lectie de constructie umanitatii“. Ultima secventa, „constructiva“, nu poate insela decat vigilenta cenzorilor si a factorilor de raspundere din epoca. Vorbind despre Eminescu, criticul vorbeste, implicit, despre tot ceea ce scapa intelegerii comune si spiritelor inguste, normei nivelatoare, mediei aritmetice obtinute prin adunarea putinelor cifre mari cu multele cifre mici si impartirea sumei la un numar bine determinat.