Un roman documentar
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Niciodata ca in epoca postdecembrista, cand mitul scriitorului, unul dintre cele mai fecunde de la vechii cronicari pana mai ieri, a fost facut tandari de politicienii agramati si verosi, de scribii lucrativi, de manelisti si umoristi de balci, de elitisti si filosofi fara opera, de cohortele de slugoi din presa, de activisti cinici, impostori si turnatori la Securitate sau la servicii straine, iar unii dintre ei atat de urati la trup si la suflet incat ecranele televizoarelor, campul lor predilect de batalie, abia ii mai pot suporta, nu am avut nostalgia acelei Romanii din vremea lui Caragiale, evocata intr-o singura fraza de Nenea Iancu: „in tara asta, dac-ai scris o piesa de teatru, nu poti sa bei o bere linistit.“
Comentariul lui Caragiale spune totul despre mentalitatea de tejghea in cultura, mentalitate devenita astazi, dupa o suta de ani, un fel de religie pentru ignoranti, prin grija unor iorgulesti, a unor artisti mediocri, frustrati, complexati, ajunsi insa in guvernele ce se succed gratie democratiei noastre de bodega si de peluza.
Unde o mai fi tara aceea?, ma intrebam odata, intr-un articol din „Adevarul literar si artistic“, marturisind ca, de as afla-o, m-as autoexila imediat in ea. Caci imi place sa cred ca, dincolo de amaraciunea jucata a genialului histrion, ea, fraza, exprima o realitate: in tara aceea vip-urile nu erau dintr-un carton atat de prost ca astazi. Cum se stie, Caragiale a plecat totusi din ea in 1904, cu 8 ani inainte de moarte, mai la nord, impotriva spiritului si temperamentului sau meridional. S-a autoexilat, asa cum avea sa povesteasca fiica lui, Ecaterina, peste o jumatate de veac, acolo unde domnesc ordinea si disciplina exemplare si unde muzica idolului sau Beethoven suna mai maiestuos si mai tulburator ca nicaieri in alt loc de pe pamant: Germania. A parasit tara unde devenise – nu-i asa? – vedeta, incat nu mai putea bea o bere linistit. Nu insa si limba si cultura ei. Mai ales limba, „cartea de boierie a unui neam“, in care el insusi isi scrisese marea opera. Dar si atunci, in tara asta, valorile nu erau intotdeauna intelese, rasplatite, aparate, conservate cum se cuvine, ci doar pretaluite ca la tejghea. Iata ce-i scria autoexilatului la Berlin Pompiliu Eliade, directorul general al Directiei Generale a Teatrelor, ca raspuns la oferta dramaturgului facuta Teatrului National din Bucuresti privind cedarea drepturilor de autor acestei institutii: „Draga prietene,/ Am primit scrisoarea d-tale si am sa ma conform in intregime. Ai foarte multa dreptate: piesele d-tale, cari au interesat si vor interesa mult pe publicul nostru, nu mai sunt, deocamdata, din pricina abuzului ce s-a facut cu dansele, timp de mai bine de 20 de ani, asa de bine primite, – si nu aduc atat castig cat s-ar crede directiunii si autorului. Sa le retragem Teatrului. Trebuie sa se mai odihneasca un an doi bietele capodopere./ intrebarea e, insa, daca pana atunci ele trebuie sa redevina proprietatea autorului sau sa devina proprietatea «natiunii», adica a Teatrului National. Imi aduc aminte ca, acum cateva luni, ai venit d-ta singur cu o propunere in acest sens si mi-ai pomenit o biata tifra, pe care, crede-ma, am uitat-o. Vrei sa mi-o reamintesti? Caci doi prieteni vechi ca noi, dar mai ales Teatrul National si Caragiale, trebuie sa sfarseasca prin a se intelege – in folosul amandorora./ Nu te superi daca aman executarea cererii d-tale oficiale pana la primirea raspunsului? Si nu ma executi pana atunci?/ Cu dragoste adevarata si veche, Pompiliu Eliade. P.S. – Ma rog, iti mai datoram ceva parale? Ti-am istovit sarmanele piese in anul trecut si nu stiu daca a mai ramas vreo mica suma neplatita...“
Comentariul lui Caragiale la epistola pe care am reprodus-o, ambele aparute in ziarul iesean «Opinia» (suntem in primavara lui 1909), spune totul despre mentalitatea de tejghea in cultura, mentalitate devenita astazi, dupa o suta de ani, un fel de religie pentru ignoranti, prin grija unor iorgulesti, a unor artisti mediocri, frustrati, complexati, ajunsi insa in guvernele ce se succed gratie democratiei noastre de bodega si de peluza: „Cuvintele pe care le-am subliniat in scrisoarea amicului meu – dintre care, cu deosebire «bietele capodopere», «mica suma neplatita» – m-au descurajat, fireste... Si precupet sa fii, sa te cheme de dimineata cu pui de gaina o gospodina marginasa si sa te intrebe: «Cat cei, mai baiete, pe mortaciunile astea?» intelegi dumneata atunci cum vine vorba dumneaei delicata. Asa am inteles si eu ca nu e de stat de vorba cu amicul meu in privinta cedarii drepturilor mele de autor si, drept raspuns, impreuna cu cele mai distinse salutari, i-am inaintat inca o data petitia prin care imi retrageam piesele./ Dar asta n-are a face, cred eu, cu parerile personale despre teatru – pareri pe cari si d. Pompiliu Eliade, si eu, ni le-am aratat categoric prin publicitate inca de demult – si sper, prin urmare, ca asta nu va tulbura intru nimic vechea prietenie si stima buna ce i-o port d-lui Eliade, ca unui barbat de elita, incapabil vreodata de o micime de suflet – fiind sigur ca d-sa ne manquera jamais, cum se zice pe frantuzeste, de me rendre gentiment la pareille.“
Pompiliu Eliade a intuit bine. Nu avea sa scape, cum bine se observa, de „executie“. Nici nu putea sa scape, avand in vedere cine era conlocutorul, chiar daca va fi fost onest in ceea ce-i comunica acestuia. A fi onest si „barbat de elita“ nu e suficient pentru a-i tine piept lui Caragiale!
Dar Pompiliu Eliade este doar unul dintre numeroasele personaje ce alcatuiesc lumea romanului documentar (asa il subintituleaza autorii) pe care l-au alcatuit Bogdan Badulescu si Olga Rusu, aparut la Editura Princeps Edit din Iasi: „Mitica si Nenea Iancu la Berlin“. Este vorba, in esenta, de corespondenta purtata de Caragiale in cei opt ani de autoexil, urmarita cronologic. Bogdan Badulescu si Olga Rusu s-au straduit sa confere romanului fluenta, curgere epica, intervenind cu evocari scurte si trimiteri la diverse evenimente, – comparand in acest mod textele corespondentilor, astfel incat, se precizeaza intr-un Argument – „volumul de fata are o finalitate pur beletristica“. Chiar „pur beletristica“ e cam mult spus. Oricum, genul acestei naratiuni sui generis, de peste 450 de pagini, este incert. Important e insa ca se citeste, intr-adevar, ca un roman ce repovesteste, pe baza corespondentei, partea ultima a traiectoriei existentiale a unui mare destin care, ca orice mare destin, se considera, nefericit, neimplinit, daca nu cumva ratat: „ -Ma, eu am fost om fara noroc! Pana si cariera in viata mi-am gresit-o... facandu-ma scriitor!“ Fireste, nu trebuie sa luam prea in serios aceasta lamentatie a mereu surprinzatorului Nenea Iancu. Spirit versatil, el ne intinde multe capcane in care putem cadea, precum... bietul Pompiliu Eliade. Si nu numai acesta. Multi oameni de seama ai epocii, „prietini“ si „frati“ ai lui Caragiale – asa cum o arata romanul epistolar – se lasa sedusi, unii mai mult, altii mai putin, de omul-spectacol, atat de implicat, desi din departare, in ceea ce se petrecea in patria sa daco-romana. Acel Mitica din personalitatea proteica a lui Caragiale devine chiar mai preocupat si mai curios de toate ce se intampla asa-zicand in absenta sa, de la mai mici sau mai mari cancanuri politice, literare etc. pana la evenimente tragice ca acela din 1907. E drept, ca tot daco-romanul, prevazator sa nu suporte pentru opiniile sale cine stie ce consecinte.
Un exemplu: scrisoarea datata 19 martie 1907 si adresata poate celui mai bun prieten al sau Petre Missir: „– Draga Petrache, iti scriu in culmea emotiunii si necazului. – Stiu ce se petrece in tara; imi explic de ce si-mi inchipui cum – si fireste asta adaoga inca mai multa amaraciune dorului meu de patrie. Dupa parerea mea, Conservatorii nu or sa poata, iar Liberalii n-or vrea sa restabileasca ordinea; cunosc si capacitatea politica a celor dintai si patriotismul celor din urma. Dupa cheful jubiliar de 40 de ani de sublima Domnie, i-a sosit M. Sale, ilustrului amant al ordinii, pacii si linistii, – care abhoreaza (detesta – n. mea) sangele, dupa datina Sfintei Ecclesii Catolice, – i-a sosit le mauvais quart d'heure de Rabelais (ceasul rau – n.mea). Tare mi-e teama prin urmare ca Prea gratiosul Suveran are sa faca apel iar la patriotismul, la devotamentul pentru Coroana, al Junimistilor, spre a pune randuiala in tara Moldovei de Sus. Ei! daca cumva va pacaleste si de data asta si nu mi-l strangeti bine cot la cot (cu astfel de tip de lacheur nici o precautie nu-i de prisos), apoi cu drept cuvant veti ramanea in Istorie celebri – voi, ca gogomani si Seful (P.P. Carp, seful Partidului Junimist, al carui membru era si Petre Missir – n. mea), nu ca Nebunul Regelui, cum se zicea odinioara, ci ca Prostul Regelui (Rog, discretie).“
La Berlin ori in calatoriile pe care le face in diferite regiuni si orase ale Germaniei sau din afara ei, Caragiale asteapta si scrie tot timpul telegrame sau lungi epistole, fixeaza intalniri la el acasa ori in alte locuri cu Delavrancea, Zarifopol si cu alti ilustri compatrioti pentru a afla vesti din tara, pentru a se tonifia sufleteste. O teama de alienare, constientizata sau nu, pare sa-l stapaneasca in capitala teutona. Aerul puternic oxigenat, la propriu si la figurat, din marele centru al Europei, care este Berlinul, il satisface pana la un punct. Ii lipseste insa mereu ceva. „Rogu-te, trimite-mi negresit gazetele «Adevarul», «Epoca», «Protestarea» si «Vointa» in care s-a vorbit despre cancanul Badarau-Greceanu. Astept raspunsul tau gratios; scrie-mi mult si multe, insa fara multa filozofie, ma rog tie... Nu trebuie.“ – il implora el pe acelasi Petre Missir, intr-o scrisoare datata 1 iulie 1906. Caragiale nu poate trai rupt total de atmosfera damboviteana de „mare trancaneala“, unde Mache si Lache, dragutii de ei, discuta, la o bere, competent si adanc, despre revizuirea Constitutiei, ca si atoatecunoscatorii toksoisti de astazi. La un alt palier al istoriei, dupa un secol, diferenta dintre Berlin (a se citi Europa) si Bucuresti a ramas aceeasi. Daca nu cumva s-a marit...
„Mitica si Nenea Iancu la Berlin“, care nu e nici o lucrare de istorie literara, fie ea si epica, in sens calinescian, nici o naratiune inventata, fie ea si cu personaje reale, este o carte asupra careia merita sa mai zabovim si saptamana viitoare.