Un mic sinaxar cu sfinti politici (I)
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura politică »
Autor: Bogdan Duca
In momentul in care scriu aceste rânduri, papusarul de la Cotroceni a provocat o noua criza politica. Nu voi scrie insa despre acest lucru deoarece politica româneasca este atât de imprevizibila, incât in aceste zile un articol de-al meu pe subiecte ale momentului nu ar avea alta sansa decât aceea de a sfârsi in cosul de gunoi al inactualitatii. De aceea, sfidând jocurile unui presedinte periculos pentru viitorul României si al unei clase de politicieni cel putin inconstienti, voi incerca sa expun niscaiva reflectii despre niste sfinti politici.
Acesti sfinti, desi au jucat roluri politice poate chiar mai importante decât unii efemeri politicieni bucuresteni, au marcat istoria nu prin manevre de culise, nici prin ambitii de papusari atotputernici, ci prin supunere fata de voia Celui care a facut posibila istoria acestei lumi.
Voi incepe cu un prea scurt sinaxar al sfintilor latini.
Sfântul Francisc de Assisi
Francisc de Assisi a fost sfântul ce ne-a invatat pe toti cei care i-am intâlnit spiritualitatea ca viata omului poate sa stea sub semnul bucuriei in ciuda oricarei dificultati, ca sacrificiile credintei nu presupun in mod necesar suferinta si depresie si ca exista o latura luminoasa a oricarui aspect indeobste recunoscut ca fiind negativ.
Un om modest, care si-a asumat saracia de buna-voie in forma sa radicala, care a renuntat la toate placerile vietii pentru singura placere a intâlnirii cu Creatorul, a reusit sa schimbe istoria de dupa el. Caci lumea occidentala nu a mai fost aceeasi dupa ce Francisc a propus o noua spiritualitate: a bucuriei intru saracie, a dragostei fata de om si a iubirii smerite fata de orice creatura si orice dar al lui Dumnezeu din natura, de la „fratele Soare“ la „sora gargarita“. Nimeni nu scapa iubirii lui Francisc, nici macar lupii teribili ce bântuiau Italia medievala, nici macar oamenii cei atât de straini de frumos si de dragoste, ce bântuie de milenii nenumarate aceasta lume care, din pacate, fie ca e antica, medievala, moderna sau postmoderna, este profund separata de Creatorul ei.
Calugarii din familia spirituala franciscana continua aceasta spiritualitate frumoasa, umblând prin intreaga lume, incaltati in sandale, eventual cu o chitara pe umar, purtând un mesaj al sperantei ca poate fi pace si va fi pace cu adevarat in intreaga creatie a Divinitatii.
Lui Francisc ar trebui sa ii urmeze si ecologistii, intru redescoperirea acestei comuniuni a iubirii dintre Dumnezeu, om si natura, comuniune ce nu stirbeste nici maretia lui Dumnezeu, nici demnitatea omului de stapân al intregii creatii si nici viata, atât de plapânda, a naturii ce ne inconjoara.
Sfântul Jose Maria Escriva – fondatorul Opus Dei
Poate toti ne „crucim“ atunci când privim stirile la televizor sau când citim ziarul. Exista insa un sfânt care se ruga cu adevarat de fiecare data când privea la o emisiune de telejurnal sau citea ziarul. Se ruga pentru politicieni ca sa decida bine, se ruga pentru victimele accidentelor, se ruga pentru muncitorii aflati in greva, se ruga pentru diplomati, se ruga pentru victimele si agresorii razboaielor despre care afla informatii. Cafeaua de dimineata, insotita de citirea ziarului, se transforma in profund moment de rugaciune, intr-o liturghie la obiect.
Pentru Jose Maria Escriva, fondatorul Opus Dei, rugaciunea era instrumentul si medicamentul ce poate sa vindece orice maladie, mai ales maladiile provocate de tensiunile si neiubirea dintre oameni. El a scos rugaciunea din biserica si a adus-o... la cafeaua de dimineata, la stirile de seara, ba chiar (confirma unul dintre ucenicii acestuia) si la corespondentul occidental al „stirilor de la ora 5“. Caci nebuniile, tensiunile, luptele dintre oameni nu sunt altceva decât rezultatul lipsei Duhului Sfânt, duh pe care doar rugaciunea il poate aduce in aceasta lume.
Despre familia spirituala a Sfântului Jose Maria Escriva, celebra „Opus Dei“, s-au spus si se vor mai spune multe. Personajele negative ale unui roman politist de succes („Codul lui Da Vinci“), urmasii Sfântului Jose Maria Escriva nu sunt decât niste oameni care, urmând indemnurile acestuia, se daruiesc iubirii si slujirii necontenite a lui Dumnezeu in lume.
Jose Maria Escriva a constientizat ceea ce poate multi clerici bolnavi de „trufia sutanei“ refuza sa inteleaga: nu Biserica, institutia, este chemata sa schimbe lumea in bine, ci fiecare om in parte este invitat la schimbare. Sfinti suntem chemati sa fim toti, iar sfintenia nu este deloc apanajul monahilor si al clericilor. Fiecare dintre noi putem, ba chiar avem si obligatia de a ne sfinti in propria noastra viata, la propriul nostru loc de munca, in fiecare moment al existentei noastre.
Se spune despre Opus Dei ca ar fi un soi de masonerie catolica. Toate elitele laice ale lumii catolice ar fi sau nu, in secret, membre ale Opus Dei – de unde si nenumarate teorii ale conspiratiei. Si da, Opus Dei este o elita, dar nu pentru ca apartenenta la elita ar fi un criteriu de aderare la aceasta familie spirituala, ci pentru ca orice om care se sfinteste la locul sau de munca il desavârseste, isi implineste lucrarea sa, manuala sau intelectuala, astfel incât este practic imposibil sa nu devina parte a elitei din domeniul sau de lucru.
Sfântul Thomas Becket
Câti inalti demnitari de la noi nu sunt numiti in functii pe criteriul ineficientei si serviabilitatii? Misiunea lor nu este aceea de a isi face treaba, ci e aceea de a servi, din acele inalte demnitati, cercurile de interese ce i-au promovat. Un astfel de om ar fi trebuit sa fie si arhiepiscopul primat al Angliei, Thomas Becket. Omul acesta, petrecaret, iubitor de femei si vânatoare a ajuns pe scaunul arhiepiscopal de Canterbury doar pentru ca nu era casatorit (si, din ratiuni de familie, mimase un fel de cariera clericala), iar suveranul sau avea neaparata nevoie de un episcop cât mai obedient.
Thomas Becket nu a acceptat aceasta demnitate pentru ca il iubea pe Hristos mai mult decât iubea petrecerile. De fapt, numirea sa „politica“ ii permitea continuarea unei vieti lipsite de rigorile impuse de canoanele bisericesti. Trebuia doar sa mai „bifeze“ câte o Liturghie si sa contribuie, impotriva menirii Bisericii, la supunerea crestinismului din Albion autoritatii regale. Un job relativ usor pentru un aristocrat fidel regelui sau si un politician obisnuit cu viata de la Curtea regala engleza.
Dar se intâmpla ceva cu Thomas Becket. Ajuns arhiepiscop in ciuda regulilor stricte ale Bisericii, fiind infiltrat de forte straine ale acesteia, tocmai pentru a submina puterea ei, Thomas Becket descopera credinta. El isi da seama de pericolul reprezentat de subminarea puterii Bisericii si acordarea acestei puteri unui singur om, fie el si un rege prieten. Primind cârja episcopala, de pastor al Bisericii, Becket isi asuma, pâna la consecinte ultime, menirea de protector al comunitatii crestine. Iar consecinta ultima a gestului sau nu poate sa fie decât moartea.
Moartea lui Becket este una martirica, plina de semnificatii pentru o posteritate in care uitam prea ades ca a trai bine presupune in mod necesar si a muri bine. Becket, dupa ce a descoperit care este menirea sa reala, prin investirea ca arhiepiscop, a trait bine: adica in conformitate cu voia lui Dumnezeu si cu propria sa constiinta. Traind astfel nici nu putea sa moara altfel decât bine. Când asasinii se apropiau de catedrala pentru a-l ucide pe arhiepiscop, calugarii au vrut sa baricadeze biserica. Becket a refuzat, deoarece o biserica, loc privilegiat al intâlnirii dintre om si Dumnezeu, nu putea, nu trebuia sa fie inchisa in fata nimanui. La fel, nu a inteles sa intrerupa slujba pe care o aducea Domnului pentru a isi scapa si asa efemera viata.
Moartea lui Becket a avut efecte imediate. Poporul englez s-a solidarizat in credinta, având mormântul arhiepiscopului martir ca punct de reper spiritual timp de mai multe veacuri. Regele insusi, penitent inlacrimat, a mers in haine de sac la mormântul ierarhului martir pentru a cere de la Dumnezeu si de la acesta iertare, indrumare si impacare cu Biserica.
Sfântul Thomas Morus - protectorul politicienilor
Sfântul Thomas Morus a fost un intelectual. Acest lucru, daca il privim crestineste, este o boala si un pacat. E drept, pe vremea sa, Morus nu avea de unde sa stie ca aceasta tagma a intelectualilor va fi responsabila direct sau indirect de toate crimele politice de la 1789 incoace. El nu avea de unde sa afle ca joculete intelectuale, precum „Utopia“ sa, se vor transforma intr-o geografie teribil de reala, in arhipelaguri Gulag si lagare naziste de exterminare.
Thomas Morus a incercat, ca orice „brav“ intelectual, sa duca o viata dubla. A vrut sa fie prieten cu regii, liber de orice rigori ale dogmei, dar si un fiu al Bisericii. El a crezut, asemeni multor intelectuali de acum, ca se pot sluji in acelasi timp si Dumnezeu si Mamona. Scria carti de teologie, apologii ale credintei catolice impotriva revolutiei protestante, dar sufletul sau de intelectual umanist aspira spre acea libertate a cugetarii si spre increderea in ratiunea umana ce, mai târziu, sfidând traditia si lectiile istoriei, va arunca lumea in prapastiile ultimelor doua veacuri.
Dar a fost un moment când Thomas Morus a ales sa nu mai fie intelectual. Când regele sau, pe care il iubea si il respecta tocmai pentru ca era suficient de liberal incât sa sprijine pacatul intelectualismului in anturajul sau, a ales sa se rupa de Biserica doar pentru a se mai putea casatori inca o data, Thomas Morus a ramas fidel lui Dumnezeu si Bisericii Sale. Aceasta fidelitate l-a costat viata, el devenind model pentru orice om de cultura si politician crestin.
Posteritatea lui Thomas Morus a fost insa una trista. Biserica Angliei, rupta de Traditie in urma dorintelor sexuale ale unui monarh iubitor al ratiunii autonome si al femeilor (caci aceasta ratiune autonoma, asa cum ne arata istoria de pe urma, nu este altceva decât autojustificarea propriilor instincte), a devenit in timp promotoarea a aproape tuturor abdicarilor de la valorile Crestinismului autentic.