Literatura medicilor... de altadata
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura literară »
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Eu am fost crescut sub zodia fascinatiei fata de polivalenta discipolilor lui Hipocrat. Legenda sau realitate, valoarea scolii românesti de medicina s-a bizuit, traditional, si pe extraordinara deschidere umana a reprezentantilor acesteia.
Înainte de Revolutie nu-mi era deloc prilej de mirare daca aflam de cutare medic mare pianist, pictor, gazetar, jucator de tenis sau scriitor. Pe vremea când Universitatea de Medicina era înca o cetate a elitei intelectuale, asemenea realitati nu tineau de registrul exceptiei. Era ceva firesc ca absolventii de medicina, indiferent de specializarea lor, sa se ilustreze, cu profesionalism ori poate doar ca simplu hobby ridicat la rangul de performanta, în cu totul alte domenii decât cel originar, în care se formasera. Acest lucru confirma cu asupra de masura profunda vocatie umanista a medicilor din România, formati într-o traditie cu adevarat europeana.
Din pacate, dupa decembrie 1989 lucrurile au luat-o razna si în acest plan. Admiterea la UMF, ca si la alte institutii universitare de profil din tara, a devenit o afacere de „grila“, apoi de „dosar“. Baza de selectie s-a micsorat, si calitativ, si cantitativ, iar schimbarea generatiilor de profesori nu a mai izbutit sa ridice nivelul valoric al studentilor, caci „materialul clientului“ devenise unul deficitar la modul dramatic. Ceea ce corespundea, pe undeva, si manierei în care, în societate, era redefinit statutul medicului. Un statut decazut de la o altitudine exemplara la o vaga profesie, aidoma multor altora. În plus, banuita reflex de... coruptie. Si, vorba presedintelui în exercitiu, „scoala româneasca produce multi tâmpiti“, inclusiv medici...
Nu stiu daca asa stau lucrurile, însa e clar ca asemenea aprecieri la nivel înalt nu au cum sa nu se reflecte negativ asupra excelentei formarii acestor, altadata, redutabili profesionisti. Succesivele reforme ale sistemului universitar, una mai incoerenta ca alta, au contribuit si ele la prabusirea unei scoli odinioara extrem de performante. Asa se face ca „premiantii“, adica medicii tineri de valoare, au emigrat pentru a-si putea face mai bine meseria, în România ramânând, cu slabe exceptii, doar cei mediocri, depresivi sau „tradatori“ ai profesiei, trecuti la managementul de spital sau deveniti comis-voiajori farmaceutici.
Pe acest fundal, trist pâna la disperare, mi se pare o adevarata revelatie lipsita de misticism o lucrare cum este cea a doctorului Mihail Mihailide, „Literatura artistica a medicilor“, volumele I si II, aparuta în editia a treia la casa editoriala „Viata medicala româneasca“ din Bucuresti. Autentic ghid ilustrat bio-bibliografic, acest dictionar reprezinta varianta adusa la zi si completata a unui excelent instrument de lucru. Munca autorului, el însusi, pe lânga dimensiunea publicistica, si un reputat profesionist clinician, este cum nu se poate mai utila cât priveste un travaliu de rememorare, de aducere în actualitate a acelor figuri de mari medici români care, într-un fel sau altul, s-au ilustrat magnanim si în domeniul literaturii, fie ea de fictiune, gazetareasca, filosofica sau critica.
Adevarata oglinda a veacurilor, „Literatura artistica a medicilor“ recupereaza si conserva figuri ilustre ale interfetei medicina-literatura din România. De la Alexandru Mavrocordat pâna la Sebastian Corn, de la Gheorghe Bratescu la Augustin Buzura, de la Sergiu Al-George la Emil Brumaru, de la Vasile Voiculescu la Alexandru Ivasiuc, de la Radu Iftimovici la Alina Mungiu-Pippidi, de la Nicolae Vatamanu la Valeriu Bologa, o întreaga galerie de portrete creionate cu dragoste si sarm populeaza cele mai bine de 750 de pagini ale dictionarului. Este o lume vie, efervescenta, neverosimila prin excelenta si complexanta prin altitudine.
Mihail Mihailide are darul portretisticii, având acces la precizie, nuanta si rigoare. Domnia sa trece în revista cele mai importante momente din cariera profesionala si publicistica a autorilor repertorizati, neuitând sa fixeze si episoadele semnificative biografic ale acestora. Selectii pertinente si reprezentative din întâmpinarea critica sunt operate, desigur, cu scopul de a oferi cititorilor o „poza“ cât mai obiectiva a medicilor-scriitori. Pastrând proportia, paginile lui Mihailide se citesc cu placere si usurinta, cam la fel cum se parcurg si rândurile lui G. Calinescu din ilustra sa „Istorie a literaturii române...“, dar dincolo de febrilitatea stilistica dovedita de autor, ceea ce se cuvine remarcat în primul rând este nobila sa pasiune pentru adevar si memorie, pentru conservarea amintirii acelor personalitati care au facut cândva gloria scolii românesti de medicina.
Si ca sa fiu coerent cu maniera în care îmi începeam interventia de-acum, voi spune ca Mihail Mihailide, nascut în 1938, este reprezentantul vechii generatii de medici, cea bine-formata si sever educata în spiritul unor valori autentice, inflexibile în fata unei decadente mercantile cum este cea a zilelor noastre. Iar acest lucru se simte pretutindeni în masiva lucrare „Literatura artistica a medicilor...“