Câtiva proletari români
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura ideilor »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Peste drum de blocul în care locuiesc se construieste un bloc de douasprezece sau saptesprezece etaje, panoul cu detalii e plasat prea sus pentru a sti exact. Dupa cât pot totusi sa-mi dau seama, rezultatul va fi un fel de turn cu ziduri de sticla ca atâtea altele care au desfigurat si desfigureaza Bucurestiul. Nevoia de birouri pare sa fie sau presanta sau afacerea, fiindca nimic nu se mai onstruieste azi în România fara perspectiva unui profit substantial, a rezistat crizei de vreme ce în împrejurimi au fost abandonate constructii asemanatoare.
Cert este ca acest colt pâna nu demult pasnic si cu un farmec, ce amintea Capitala de altadata, va semana cu altele de pretutindeni si de nicaieri. Douazeci, poate treizeci de constructori cu veste galbene peste camasile cu care au venit si pleaca si casti de protectie la fel de galbene trudesc de dimineata pâna seara târziu si uneori si noaptea, când se toarna beton în jurul coloanelor de metal. Siluete în echilibru precar, fantome dintr-un trecut când viitorul luminos se declina în numele lor, supravietuitori ai dezastrului planificat al tarii, prea tineri si nepriceputi, prea batrâni si scârbiti sau prea tematori pentru a-si lua lumea-n cap.
Instalatorul polonez si pretentiile lui au dat ceva fiori Occidentului. Românii nostri care au construit în Germania, în Spania si au ridicat pâna si zidul din Cisiordania s-au multumit si se multumesc sa se stie plecati. Criza necriza, marea lor isprava de proletari este sa se vânda acolo unde se plateste mai bine. Cândva tineau prima pagina a ziarelor, se faceau filme si se scriau carti despre eroismul lor de constructori. Au decazut în înselatoarea stima publica si în imaginarul social mult mai rapid si mai profund decât intelectualii. Enorma masinarie de spalare a creierelor din ultimii douazeci de ani i-a eliminat nu numai din constructia prezentului si a viitorului, dar si din istoria colectiva pentru a-i lasa la mâna hotilor, a profitorilor si a vânzatorilor de iluzii. Infama nedreptate, monstruoasa nedreptate cu deosebire când convulsiile capitalismului triumfator îi loveste cu precadere. De douazeci de ani ei sunt de altfel cei asupra carora noua istorie a tarii s-a napustit si se napusteste, crizele de ieri si cea de azi n-au inventat nimic. S-ar putea sa-mi fi scapat, dar n-am citit si n-am auzit nicaieri nici cea mai firava aluzie la criza economica din anii '30, la „curbele de sacrificiu“ impuse proletariatului român, la grevele înabusite în sânge. Ce-i drept, miscarile sociale, grevele, revoltele au loc azi aproape pretutindeni în lume cu trompete, cu fluiere, baloane colorate si slogane hazlii, dar cum România se afla într-o permanenta sarbatoare si defulare politica si sexuala ele ar trece oricum neobservate. Trec, de altfel.
În câteva saptamâni constructorii au adaugat blocului de peste drum doua etaje. Fascinante îndemânarea cu care tes armaturile din fier beton, lejeritatea cu care pasesc pe grinzile suspendate deasupra haului, schimburile scurte de cuvinte si suprema indiferenta la forfota si zgomotele strazii. Îi privesc si-mi amintesc tânarul proletar cunoscut în cartierul adolescentei. Sase zile pe saptamâna, barbierit la sânge, salopeta apretata, frizura cu briantina, sufertas cu de-ale gurii si tigara stinsa în coltul buzelor traversa pasarela ce ducea la Atelierele Grivita. Era frezor, meserie solitara care cerea rabdare si privire agera. La întoarcere se oprea la piciorul pasarelei sa dea pe gât un dorobant de tuica si sa schimbe o vorba cu ceferistii care aduceau fel de fel de vesti aiuritoare de pretutindeni. Râdea mânzeste, nu-i prea ardea de calatorii iar vestile aiuritoare nu-l tulburau nici cât negrul sub unghie, viata lui era deja scrisa si nu vedea nici un interes s-o dea peste cap. Singura lui nevinovata si intriganta nebunie erau pantofii de comanda cu scârt si în toate culorile curcubeului. Când l-am reîntâlnit în anii mei de ziarist era maistru, îsi facuse o casuta, avea nevasta si copii, crâsma de la piciorul pasarelei disparuse, moda pantofilor cu scârt trecuse, dar el si-i comanda tot colorati si, râzând mânzeste când o veste aiuritoare îi flutura pe la urechi, îi proptea pe orice ridicatura ce-i iesea în cale, îi lustruia cu o bucata de plus si se oglindea trufas în vârful lor.
La prânz, proletarii de peste drum au dreptul la o pauza de o ora. Cel putin un sfert de ora îl pierd nehotarâti, numarându-si putinii bani, printre rafturile supermarketului din apropiere si aleg aproape totdeauna o pâine, un pachetel de salam sau o conserva si o sticla de Coca-Cola, poate unde au început sa creada ca de fapt nici nu li se cuvine mai mult. Se grabesc sa urce la ultimul etaj construit si, în grupuri mici, sa manânce tacuti, sa traga repede o tigara si, lungiti pe ciment, sa ciupeasca un pui de somn. Privelistea e de un umanism atât de sfâsietor ca lehamitea sfidatoare a „baietilor destepti“, a tiganosilor, burtosilor si femeiustelor care bântuie în oras la volanul masinilor de lux si se tavalesc la televizor si în publicatii ar trebui îngropata pe veci sub dezgustul cel mai devastator.
Moldoveanul posac întâlnit în Grecia pe o bucata de munte suspendata deasupra marii se hranea la fel, fuma la fel si fura un pic de odihna la fel ca proletarii care nu vor mai urca niciodata în blocul de birouri odata construit. Cioplea si lustruia de ani de zile ca nimeni altul piatra si marmura pentru vilele unui grecotei batrâior ce-si luase si tiitoare românca tânara si guraliva. Nevasta îi nascuse un copil în România, nu-l vazuse înca, le trimitea din când în când bani si bunatati grecesti, dormea undeva în sat, soarele îi tabacise pielea, trupul i se împutinase, obrazul i se scobise si soptea cuvintele ca si cum le-ar fi tinut în palmele noduroase si s-ar fi temut sa nu le distruga. S-a mirat mult în ziua în care grecul i-a pus parsiv sub ochi o fotografie si i-a cerut sa taie în marmura de deasupra unui semineu chipul barbatului barbos si cu bereta înstelata. L-a taiat întocmai si de atunci tiitoarea vorbareata nu-l mai striga altfel decât Che Guevara.
(6 septembrie 2009)