Povestea unei fete frumoase
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: Maria Ellis
Ma inâlnesc din nou cu ea intâmplator, pe strada, la mai bine de zece ani dupa terminarea liceului. Am fost colege de clasa. Prietene, nu. Aveam interese, personalitati si figuri diferite. Acum suntem tot cam asa.
– Buuuuuna, ce faci? imi zâmbeste cald, cu gura ei frumoasa si ochii mari si cât se poate de albastri. Nu e mai deloc schimbata, decât poate in expresia fetei care in adolescenta era plina de un romantism debordant, iar acum a trecut in tristete, cu putina nostalgie si ceva mai multa dezamagire. Imi place insa si acum sa fiu in compania ei, fiindca are un fel de a fi care nu cere absolut nimic de la nimeni. Nu trebuie sa te prefaci a fi altfel decât esti in prezenta ei si nici ea nu se straduieste sa se faca placuta.
E genul de femeie frumoasa care trezeste ciuda altor femei si admiratia barbatilor. E Alba–ca–Zapada si Frumoasa din padurea adormita, delicata si diafana, asteptându–si printul.
– Ce ma bucur ca te vad! imi spune si nu inteleg de ce e asa de bucuroasa, dar o cred. O intreb ce face, cum mai e, ce–a facut in ultimii zece ani… dupa ce ii trec scurt in revista istoria vietii mele. Se uita la mine ascultând atent, perfect prezenta si ma gândesc, in timp ce–i povestesc, ce mult imi place ca nu s–a schimbat, ca e la fel de curioasa si dornica de povesti ca pe vremuri si nici nu pândeste momentul in care eu voi termina de vorbit, iar ea va avea ocazia sa inceapa sa se plânga, asa cum fac majoritatea cunoscutilor. Poate fiindca fetele frumoase au o viata mai buna decât restul oamenilor.
– Eeeeei, ofteaza… ce sa–ti povestesc despre mine… m–am maritat la douazeci si sase de ani cu un barbat extraordinar. Extraordinar. Era poet… un barbat minunat… am avut cel mai bun barbat din lume.
Ascult si eu la fel de atenta ca ea, dar nu la fel de generoasa fiindca pentru un moment ma las târâta de bârfele din spatele salii de sport a liceului unde am fost colege, când celelalte fete aveau de spus lucruri urâte despre ea, despre cât e de superficiala, chiar proasta si gâsca pe deasupra si imi trece un gând prin cap ca acum o sa–mi povesteasca despre o aventura de–a lui care i–a dus la divort, sau despre o patima a bauturii ce–i afecteaza adesea pe cei mai buni dintre artisti.
– Dar… a murit intr–un accident… venea cu avionul de la Sibiu… sa ma vada pe mine…
Imi inghit bârfa si surpriza cu niste noduri mari in gât.
– Imi pare rau…, reusesc sa spun si ea da calda din mâna, uitându–se in zare, inspre cer.
– Ei.. ce sa–i faci… asta e. Asa a vrut Dumnezeu.
Eu ma uit cu drag la ea fiindca nici nu plânge si nici nu cere compasiune de la mine, dar nici nu isi retine emotiile in vreun fel, ci se arata completa, exact asa cum e.
Imi povesteste ca preda româna undeva la tara, iar copiii de acolo n–au nici cel mai mic interes sa invete… iar ea trebuie sa faca naveta in fiecare zi si sta cu parintii. Dupa ce a avut o familie minunata cu cel mai grozav barbat din lume.
Ne–am despartit atunci, acum aproape patru ani, schimbând numere de telefon pe care stiam si una si alta ca n–o sa le apelam decât in caz de urgenta majora – care nu avea cum sa se intâmple, iar pentru mine e inca un mister de ce anumiti oameni ne plac, dar nu vrem si nu putem sa fim prieteni cu ei.
Azi trec din nou pe strada principala, intr–una din rarele mele incursiuni prin oras. Imi atrage atentia un carucior de copil care arata aproape ca bordul unei masini, cu tot soiul de unelte agatate de mâner si un sport pentru cani si pahare pe deasupra. Si atunci o vad din nou, ochii imi sar de la carucior la fata ei perfect proportionata si la fel de frumoasa ca intotdeauna. E fardata cu gust si poarta haine cu vino–ncoace. O tine de mâna un barbat ce debordeaza masculinitate, cu trasaturi clasice si aspre si care acum patru secole ar fi fost sigur cavaler calare, la turniruri, in cautarea gloriei pentru domnita lui, dar in zilele noastre ar putea foarte bine face reclama la costume barbatesti. Sar amândoi in ochii trecatorilor, ca si–n ai mei. Ne intâlnim fara sa ne oprim.
– Buna! zice zâmbind si de data asta se vede ca nu mai are chef sa stea de vorba.
– Salut! zic si zâmbesc admirativ, bucuroasa ca viata si–a reluat pâna la urma cursul ei firesc.