Resuscitari inutile. Amintiri din Epoca de aur
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Când am vazut a doua oara „Los abrazos rotos“ („Îmbratisari frânte“) al lui Almodóvar mi-am spus ca filmul e totusi o capodopera. Prima oara când l-am vazut, în urma cu vreo doua luni, tineam carnetelul în mâna si notam greselile pe care am crezut ca le vor sesiza spectatorii. Nu voiam sa-mi dezamagesc cititorii-spectatori si n-am scris cu sufletul. Dar l-am nedreptatit în schimb pe Almodóvar, care în toata cariera lui a facut filme numai „cu sufletul“ si cu toata iubirea si pasiunea pe care le nutreste pentru cinema.
Sa râdem de comunism
Acum ma pregatesc pentru o cronica la „Amintiri din epoca de aur“ si mintea îmi spune ca ar trebui sa ridic în slavi acest film colectiv coordonat si scris de Cristian Mungiu.
Scheciurile care compun productia au fost regizate de Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu si, desigur, Cristian Mungiu. Sunt legende urbane si rurale pe care le-am auzit povestite de „tovarasi“ trecuti de o anumita vârsta care au trait acele vremuri si prin „viu grai“ ele sunt uneori mai amuzante decât atunci când sunt reconstituite cinematografic.
Cei cinci regizori s-au straduit, actorii au dat si ei tot ce au avut mai bun, se râde destul de mult (personal, mi-a placut foarte mult „Legenda activistului în inspectie“), dar ma întreb când vom înceta sa cream si sa iesim la festivaluri cu „chestii“ despre comunism? Când vom face arta de dragul artei si film de dragul filmului?
As vrea sa le pot spune cititorilor sa mearga cu inima deschisa la acest film pentru ca este extraordinar, dar m-as minti pe mine si i-as minti pe ei. M-am saturat de comunism, m-am saturat sa vad filme despre comunism, m-am saturat sa le aratam strainilor ca pe lânga faptul ca vremurile de dinainte de '89 erau monstruoase, ele erau cu adevarat stupide.
Sincer, acum, suntem înconjurati oricum de stupizenie, nu cred ca e necesar sa resuscitam si stupizeniile din trecut. Chiar e o realizare ca o lume întreaga a râs la „Amintiri din Epoca de Aur“? Pentru ca daca da, as vrea sa stiu si eu ce am realizat cu asta?
Prea putin cinema
În plus, eu n-am vazut prea mult cinema acolo. Asa cum n-am vazut nici în „4,3,2“. Tot ce am vazut a fost mai degraba o punere în scena a ceva, dar care a aratat în final ca o repetitie filmata.
Si, daca tot e sa vorbim despre fapte din realitate transpuse cinematografic, haideti sa vorbim despre realitatea imediata si despre „Francesca“ lui Bobby Paunescu, film pe care spun sincer ca îl astept cu mai multa nerabdare decât partea a doua din „Amintiri din Epoca de aur“, pentru ca producator e Cristi Puiu si acolo unde e Cristi Puiu ar trebui sa fie si cinema.
Anul asta am vazut cinema la Porumboiu si m-am bucurat. Apoi am vazut la Radu Gabrea. Cinema si poveste. Am fost în extaz! Anul trecut am vazut la Caranfil („Restul e tacere“) si la Muntean („Boogie“).
Dar sunt atât de putini si atât de putine în conditiile în care primim atât de multe distinctii.
Distinctiile sunt bune, ne aduc faima, însa cât de confortabil si de multumit de tine te simti (ca cineast, vreau sa spun) daca îti primesti laurii pe baza istoriei si nu pe arta, nu pe ceea ce ai reusit sa faci din punct de vedere artistic?
Cineastii nostri ar trebui sa-si dea seama ca nu toti sunt Pintilie. Nu toti reusesc sa dea nastere unor capodopere inspirându-se din realitate si ironizând-o. Nu toti sunt Polanski sau Spielberg.
Si atunci, de ce nu o iau de la zero, parcurgând în liniste toate etapele, pâna ce le reuseste un FILM? Un film cu o poveste a lor, legata de o obsesie de-a lor, sau de un gând gasit printr-un sertar.
Filme care te marcheaza
Un film pe care sa îl faca pentru ei. Pentru sufletul lor. Un film care sa nu fie gândit pentru Cannes. Un film de la care sa se astepte sa primeasca un singur premiu si cel mai important: acela ca e facut din dragoste pentru cinema si ca oamenii simt asta.
Poate ca sunt sentimentala si ceea ce am scris aici pare absurd si nebunesc, dar în viata ne întâlnim cu filme care ne marcheaza si poate chiar ne schimba perspectiva asupra lumii si cu filme care pur si simplu trec pe lânga noi.
Poate din aceasta cauza eu am preferat sa revad „Politist, adjectiv“ si „Restul e tacere“, „Boogie“ si „Moartea domnului Lazarescu“ si (oh, Doamne!) „Reconstituirea“, dar nu am nicio dorinta sa ma întorc la „A fost sau n-a fost“ (cu tot respectul, domnule Porumboiu), la „4,3,2“ sau la „Amintiri din Epoca de Aur“…
Sigur ca le gasesc plusuri si stiu ca regizorii au un potential extraordinar (Mungiu are totusi niste calitati remarcabile de cineast), dar ma doare când îi vad ca nu profita de acesta.