(II)Editia 2009 a Festivalului International George Enescu
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura spectacolului »
Autor: COSTIN POPA
Extraterestrii
N-am crezut ca perfectiunea exista! Viori delicate topindu-se in abandonuri extatice, filigrane de ireala transparenta, fineturi ca o boare, corzi grave matasoase, tonuri moi, limpezi la flauti si clarineti, fermitate si taisuri nemiloase la alamuri, totul topit intr-o pasta sonora din care ies in relief, la comanda sefului de orchestra, individualitati instrumentale de inalta calitate solistica. Omogenitatea este stupefianta. Sincronizarea, impecabila. Supletea partidelor, preciziunea atacurilor, rafinamentele coloristice de la tumultul feroce la clar-obscururi, de la rascolirile bulversante la dulceata senzuala sunt alte si alte daruri ale acestui formidabil ansamblu care pare venit de pe o planeta necunoscuta. N-am intâlnit o sonoritate atât de calda, de rotunda, de invaluitoare, decât la orchestrele de la Bayreuth si Scala! Fabulos! Tot ce am notat pâna acum poarta un singur nume, Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam. Extraterestri!
Secretul lor nu sta numai in constructia de sunet, in disciplina, in valoarea intrinseca a componentilor sau calitatea instrumentelor, ci si in bagheta lui Mariss Jansons. Un dirijor pe cât de riguros, pe atât de exuberant, pe cât de clasic in lecturi, pe atât de personal, ingenios si insufletitor. Plutirile bratelor sale, valsarile, mi l-au evocat pe marele Carlos Kleiber, stop-cadrele gesticii mi-au adus aminte de geniul lui Celibidache. Da, orchestra aceasta este in stare sa cânte si singura iar atitudinea adesea contemplativa a lui Jansons este expresia propriei lui bucurii de a-i asculta din postura de suprem arhitect al efluviilor sonore, de subtil mânuitor de penel. Imagistica sa este fara limite.
Doua programe ne-au oferit muzicienii olandezi. Mai intâi „Uvertura «Oberon»“ (un Weber plin de stralucire si atmosfera vrajita, de basm), „Simfonia nr. 100 in Sol Major „«Militara»“ (Haydn in broderii si cu un final de inedit spectacol, in care purtatorii trianglului, talgerelor, tobei si cupolei cu clopotei au marsaluit prin sala, spre deliciul publicului) si „Simfonia nr. 8 in Sol Major, op. 88“ (romantismul lui Dvorak la expresia cea mai pura). in cel de-al doilea program, au acompaniat cu discretie violoncelul solo (Johannes Moser) in dificilul si aridul „Concert in Mi bemol Major“ de Sostakovici si au infatisat o clasica „Eroica“ beethoveneana, in care nu au uitat in niciun moment sa-i sublinieze specificul, prin sunetul fie indepartat, fie pregnant al alamurilor, ca un leitmotiv. in rest, perfectiune, perfectiune, perfectiune!
Concertgebouw – Jansons, un duo de vis!
Pamântenii
Magul Jansons a revenit la Sala Mare a Palatului si in compania Orchestrei Radiodifuziunii Bavareze din München, cu un program de mare atractivitate, fara solist, din care – pentru mine – summa summarum a fost partea a IV-a, Allegro con brio, din „Simfonia a VII-a in La Major, op.92“ de Beethoven. O „Apoteoza a dansului“ talmacita in spirit toscaninian, cu tempi catre Presto purtând brilianta din notatia Titanului, cu claritate si inaripare a pulsatiei. Totul rezultat din acea asamblare minutioasa si echilibrata a partidelor orchestrale, marca Mariss Jansons. La fel ca in intregul opus. Pe afis au mai figurat „Preludiu si moartea Isoldei“ (Wagner) si Suita „Cavalerul rozelor“ (Richard Strauss).
in acelasi ciclu, „Mari orchestre“, ansamblul Maggio Musicale Fiorentino a avut câteva puncte de interes. Ma gândesc in primul rând la interpretarea subtila si bine patrunsa a „Simfoniei nr. 2 in La major, op.17“ de Enescu sub bagheta lui Roberto Abbado. in seara urmatoare, Cristian Mandeal a fost motorul exemplar al programului Schubert („Uvertura in stil italian in Do Major“) – Beethoven („Concertul nr. 4 pentru pian si orchestra in Sol Major op. 58“, cu un Nikolai Luganski intens poetic in miscarea secunda) – Strauss („Also sprach Zarathustra“), mobilizând instrumentistii. Pe cât posibil.
O alta orchestra de lux, legendara Philharmonia, aflata sub conducerea lui Vladimir Ashkenazy a propus un alt opus enescian, „Simfonia concertanta pentru violoncel si orchestra in si minor, op. 8“, solist excelentul tehnician David Geringas si un traseu eminamente impresionist Fauré – Debussy care a valorizat potentele de rafinament ale londonezilor. in seara urmatoare, publicul s-a reintâlnit cu arta lui Dan Grigore („Concertul pentru pian si orchestra in la minor, op. 54“ de Schumann) si a receptat viziunea monumentala a filarmonistilor pentru „Simfonia nr. 8 in do minor, op. 65 „«Stalingrad»“ de Sostakovici.
Filarmonica din Sankt Petersburg a venit cu doi dirijori, reputatul Yuri Temirkanov si Nikolai Alexeev, intr-un repertoriu integral rus cu o singura exceptie, somptuoasa „Suita nr. 2 in Do major, op. 20“ de Enescu. Si daca Nikolaj Znaider a oferit o valabila lectura a „Concertului ceaikovskian pentru vioara si orchestra“, Hélène Grimaud a avut mult de luptat cu sonoritatile masive ale „Concertului nr. 2 pentru pian si orchestra in do minor, op. 16“ de Rahmaninov.
in rândul marilor orchestre, a fost inclusa – cu obligatii de confirmare in viitor –, si Orchestra Nationala Radio (dirijor Asher Fisch) iar ansamblul Capitole din Toulouse, sub bagheta lui Tugan Sokhiev, i-a avut ca solisti pe indragitul pianist Nelson Freire („Concertul nr. 2 in Si bemol Major, op. 83“ de Brahms) si pe Renaud Capuçon („Concertul nr. 3 pentru vioara si orchestra in si minor, op. 61 de Saint-Saëns“).
Onoarea inchiderii festivalului a revenit orchestrei Suisse Romande, condusa de Marek Janovski. Solist a fost romanticul maestru al clapelor Jean-Yves Thibaudet in „Concertul nr. 2 in La Major“ de Liszt. Am remarcat insa constructia „Simfoniei in re minor“ de César Franck si a celei de-a doua simfonii brahmsiene. Cum afirmam cu alt prilej, cele doua lecturi au fost expresia imbinarii intre traditia franceza a ansamblului si trendul actual in care pronuntatul spirit germanic al maestrului Janovski potenteaza, valorizeaza fortele instrumentistilor elvetieni. Ultimele pagini ale miscarii finale, Allegro con spirito din „Simfonia a II-a“, au primit din partea baghetei un teribil accelerando sustinut de faimoasele alamuri ale orchestrei, lasând o impresie de neuitat. La fel ca si bisul, ales cu mare grija, cu precisa directionare, pentru a infatisa inca o fata a ansamblului. S-a cântat asadar Partea a III-a, Poco allegretto din „Simfonia a III-a“ de Brahms cu o unduire moale si fluida, extraordinara, a corzilor. O replica valabila la performantele colegilor olandezi...
Opera, balet si talmaciri moderne
Foarte ancombranta mi s-a parut, la o noua vizionare, productia cu „Macbeth“ semnata de Petrica Ionescu. Nu agresiva, dar vizual ancombranta, cu atât de multe detalieri, încât esentele se naclaiau în ele si scapau de sub control. În mod cert, impresia vine si pentru ca spectacolul a început sa se degradeze, nu mai curge de la sine, complicatele miscari sunt „cautate“, reusesc cu greu, fiorul s-a estompat. Fara îndoiala, regizorul nu a fost lipsit de idei si înca multe si bune, venite din curentul luxuriant-tehnicizat al mizanscenelor din anii '80. Le-am remarcat la lansarea productiei, acum un an si ceva. Dar când spectacolul nu mai are prospetime, punerea lor în pagina cu ghiotura devine apasatoare si „senzatia de aglomerare, de îngramadire excesiva“ pe care o notam imediat dupa premiera, mi-a aparut acum presanta. Solutia? Întretinerea cu precadere a spectacolelor complicate, mai ales când distribuirea cu forte locale este acoperita. Repet afirmatia, anticipasem deja situatia în cronica mea din 2008.
În festival, cuplul damnat a primit chipurile si vocile a doi georgieni, vedete internationale, baritonul Lado Ataneli si soprana Iano Tamar. Primul este un robust interpret al personajului titular, cu glas solid si cu buna proiectie a sunetelor, un artist care simte linia frazei verdiene, o puncteaza ferm, dar o deruleaza pe alocuri monoton, fara multa coloristica într-un rol cu adânci implicatii psihologice. Actor convingator si impozant, Ataneli a lasat o buna impresie.
În evaluarile vocilor, de multe ori, reperele noastre se fixeaza la interpreti istorici. De data aceasta nu am mers prea departe, pentru ca Opera Nationala are o Lady Macbeth competitiva despre care, dupa premiera concertanta care a precedat-o pe cea scenica, scriam ca „poate cânta în acest moment partitura verdiana oriunde în lume, pe scene oricât de mari“. Am numit-o pe Silvia Sorina Munteanu. Atunci de ce a fost nevoie sa importam o soprana cu glas ingolat si opac, cu cânt dezordonat si neglijent, cu intonatie adesea aproximativa? A venit „la pachet“ cu baritonul? Nu-mi vine sa cred. Faptul ca Iano Tamar este efectiv o aparitie demonica, „de ghinda“ sau ca acopera ambitusul rolului chiar pâna la faimosul Re bemol supra-acut al ariei „Una macchia e qui tuttora“ din scena „somnambulismului“, nu sunt suficiente argumente pentru a o prefera. Chiar deloc.
L-am reascultat pe junele Teodor Ilincai (Macduff), tenor care se pare ca se afla pe o formidabila orbita de lansare internationala. Se vorbeste deja de spectacole la Covent Garden, Frankfurt, Hamburg, Monte Carlo... De la aparitia lui Florin Georgescu, de la începutul anilor '80, niciun tenor nu a suscitat un asemenea interes. Pe buna dreptate! Ilincai are o voce excelenta, extinsa, extraordinar de sonora în sala si cu spectaculoasa stralucire. Nu mai vorbesc de siguranta acutelor. Într-adevar, un potential de mare importanta care trebuie împlinit prin studiu continuu si calificat, în directia plamadirii cu mai mult sens al frazelor (lectia Bergonzi!), a detalierii nuantelor, întrucât ma gândesc ca în afara partiturilor verdiene îl asteapta roluri de mare expresivitate din opusuri veriste (Rodolfo din „Boema“) sau din lirica franceza, atât de pretentioasa ca atmosfera (Romeo din opera lui Gounod). Sunt personaje al caror lirism trebuie sa provina dintr-o „coloana de aer“ mai rarefiata decât cea pe care cânta acum, fara îngrosari inutile si periculoase. Îi tin pumnii lui Teodor Ilincai!
În alte roluri, Sorin Draniceanu (Banquo), Crina Zancu (mereu remarcata în micul rol al Doamnei de companie), tânarul si promitatorul Liviu Indricau (Malcolm) s.a. La pupitru, întotdeauna mult prea grabitul Iurie Florea.
Genul liric a mai fost prezent în festival cu opera „Celan“ de Peter Ruzicka, versiune concertanta condusa chiar de compozitor. „Fundalul istoric al haituirii si distrugerii oamenilor prin holocaust este actual în orice moment. Opera mea este dedicata jertfelor secolului XX“, spune acesta. O lucrare în sapte episoade care descriu trecerea prin viata a marelui poet Paul Celan, o partitura deloc simpla a carei pregatire muzicala a fost încredintata dirijorului Vlad Conta. Felicitari! Trebuie spus ca în zilele festivalului a fost organizat si un simpozion de succes pe tema „Celan“ iar opera se prefigureaza a fi montata pe prima scena lirica nationala. Precedata, presupun, de un serios studiu de marketing...
Si la aceasta editie, baletul n-a lipsit de pe afis. La Opera s-a prezentat productia originala si cu substanta psihologica a lui Gheorghe Iancu, „Lacul lebedelor“, iar la Teatrul National, provocatoarea versiune a clasicului „Frumoasa din padurea adormita“, semnata de Jean-Christophe Maillot sub titlul „La belle...“, cu concursul ansamblului de balet din Monte Carlo.
„Celan“... „Lacul lebedelor“... „La belle“... compozitii moderne, tratari moderne, idei noi. Un pas care i-a îndemnat pe organizatori sa initieze chiar o sectiune intitulata „Teme clasice în prelucrari moderne“. Este o abordare de actualitate, poate nu întotdeauna digerabila, dar de interes prin noutate. Iata câteva titluri „Lucian Ban & New York Enescu Project“, „Mahler and Mozart re-imagined“, „Florin Raducanu & Classical Trubadures Orchestra“, „Bach meets Loussier“ etc. S-a adaugat recitalul faimosilor Swingle Singers, ca si al celebrului violoncelist Yo-Yo Ma cu The Silk Road Ensemble.