CALEA VICTORIEI
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura urbana »
Autor: CATALIN D. CONSTANTIN
Prima mea amintire legata de o plimbare prin Bucuresti. Aveam vreo 6 ani, abia sosisem din oraselul in care stateau bunicii, eram provincial si urma sa devin bucurestean si sa locuiesc la parinti, asa ca ei au decis sa–mi prezinte orasul si plimbarea a inceput, evident, cu Calea Victoriei. Era prin '85–'86, putini ani inainte ca in România sa pice dictatura comunista. imi amintesc clar impresia de uluire pe care mi–a produs–o piata mare si complet goala, marginita de cladiri monumentele.
– Ce e aici?, am intrebat.
– Aici locuieste Ceausescu!
– Aaa!... Si aici?, am continuat aratând catre cladirea care se afla de cealalta parte a pietei.
– Aici e cea mai mare biblioteca din tara.
– Am inteles! Aici sta si dincoace studiaza!, am rostit eu destul de tare, bucuros de asa descoperire.
Despre Ceausescu nu se vorbea de bine in familia mea, stiam ca nu are scoala mai deloc si bucuria mea ca seful statului va deveni mai destept daca are biblioteca lânga el era atunci tare sincera...
Plimbarea s–a incheiat brusc, parintii mei au luat–o rapid la pas, am plecat in graba si tras oarecum mustrator de mâna din piata care se cheama acum, exact ca inainte de razboi, Piata Palatului. Circulau in anii aceia nenumarate bancuri legate de analfabetismul lui Ceausescu, dar toate erau spuse in soapta si ce gândeam eu cu voce tare si vesela chiar in fata palatului in care locuia marele arhitect al neamului era periculos, putea deveni oricând pretext de acuze de subminare a puterii in stat...
Era in anii in care furia marelui arhitect ravasise deja puternic Bucurestiul, construind cartiere muncitoresti noi peste cartiere burgheze vechi, demolând cladiri care nu aveau de ce sa fie demolate, demolând case mici si pitoresti cu vita de vie in curte, cu amintiri de viata linistita intre peretii lor, demolând case mari cu parcuri in spate, ai caror proprietari plecasera demult din tara sau care avusesera parte de o soarta cu mult mai trista, demolând biserici medievale, demolând, e adevarat, si maghernite si multe altele care trebuiau oricum darâmate, demolând, intr–un cuvânt, identitatea unui oras bucuros, caci de la cuvântul bucurie vine numele orasului Bucuresti. Calea Victoriei a scapat de toate acestea. Teafara si prea putin vatamata. Era artera cea mai importanta a capitalei, era un simbol al orasului, dar, desigur, nu aceasta a salvat-o, comunistii nu se impacau niciodata bine cu vechile simboluri. La mijlocul anilor '80, când eu paseam prima oara pe Calea Victoriei, cladirile erau aceleasi ca in zilele bune ale orasului. Prea putine modificari, nesemnificative si nedaunatoare imaginii de ansamblu a marii strazi din centru.
Privind peste ani fotografiile interbelice ale celei mai importante strazi din Bucuresti, am inteles totusi uriasa diferenta. Cladirile erau aceleasi ca intre razboaie si aproape toate au ajuns pâna la noi intregi. Lumea, la figurat, era insa alta. Lumea, la propriu, era insa alta. Nu exista in tot Bucurestiul interbelic strada mai aglomerata decât Calea Victoriei. Aici sunt cele mai bune si mai luxoase pravalii, cele mai rafinate restaurante unde se intâlneste lumea buna, lumea scriitoriceasca, lumea marilor afaceri si mai toti calatorii straini de soi, aici sunt cele mai bune si mai mari hoteluri, aici lumea vine si pleaca, cu treaba sau cel mai adesea doar in plimbare, ca sa vada si ca sa fie vazuta. Priviti fotografiile interbelice ale Caii Victoriei. E un furnicar, misca in toate directiile, da pe afara, oamenii nu mai au loc pe trotuar si ocupa toata strada. Masini elegante de epoca si – inca la moda in acei ani – trasuri cu vizitiu in uniforma de muscal si cai supli nu au cum inainta din pricina oamenilor. E clar in acest context temeiul unei legi astazi de–a dreptul bizare, data de municipalitate pe vremea regimului Antonescu, prin care se instituia sensul unic pentru pietoni pe Calea Victoriei. Ma intreb totusi: ce facea cetateanul care isi amintea brusc ca a uitat ceva in pravalia din care tocmai iesise? Eu unul as fi primit nenumarate amenzi pe motiv de mers in sens invers in plin centrul Capitalei.
Toata viata Bucurestiului de atunci putea fi inteleasa dintr–o plimbare pe Calea Victoriei. Dimpotriva, in anii '80, viata de pe Calea Victoriei era goala si oamenii se temeau sa vorbeasca. Nimic nu mai era de inteles. in nici un caz mersul istoriei in sens invers. E drept, si istoria poate primi amenzi.
Am inceput deja sa compar Calea Victoriei din anii ei cei mai buni cu Calea Victoriei din anii ei cei mai prosti, uitând sa spun mai intâi ce e, când, cum si de ce s–a nascut.
Calea Victoriei – e cea mai cunoscuta artera a orasului, cea mai frumoasa, cea mai prezenta in cuvintele si amintirile bucurestenilor atunci când vine vorba de urbea lor, pe care o iubesc, chiar daca adesea o bârfesc din pricina neplacerilor pe care le aduce traiul intr–un oras mare. Calea Victoriei – e axul orasului vechi, coloana lui vertebrala, locul unde se afla ce mai mare concentratie de cladiri monumentale din capitala României. Calea Victoriei – traseul ei a fost taiat la sfârsitul veacului al XVII–lea de voda Constantin Brâncoveanu, cel mult bogat si mult iubitor de arta si arhitectura. De atunci si pâna la sfârsitul interbelicului, Calea Victoriei s–a modificat permanent, cu o viteza uluitoare. Cladiri monumentale s–au construit, conacele boieresti de tip balcanic si casele mici si mizerabile, ca de sat, au fost inlocuite incepând cu mijlocul secolului al XIX–lea cu tot mai multe constructii foarte mari, unele cu functie administrativa, dar si cu resedinte private, ridicate dupa planurile unor arhitecti occidentali destul de cunoscuti in epoca. Calea Victoriei – un drum lung de nici trei kilometri unea la inceput marginea orasului cu partea lui centrala, având de–o parte si de alta mai ales terenuri virane. Astazi – de fapt incepând chiar din anii '20 ai secolului trecut – se afla complet in centrul Bucurestiului.
inceputurile. De la Podul Mogosoaiei la Calea Victoriei
Cum arata Calea Victoriei in secolul al XVII–lea? Ei bine, nu exista, dar sta sa apara, iar pe locul ei si mult imprejur se intinde o proprietate mare de cincizeci de pogoane, stapânita de o singura persoana, batrâna postelniceasa Ilinca Cantacuzino, vaduva demult, ultima din neamul Basarabilor celor mari, inrudita la a saptea spita cu imparatii Bizantului si cu regii cumanilor. E bunica Brâncoveanului. La moartea ei, averea se imparte intre 12 copii. Am convingerea ferma ca nasterea Caii Victoriei e legata de cearta intre mostenitori. Nu pot sa explic exact de ce, trebuie sa traiesti in Balcani sau sa cunosti bine mentalitatea si istoria zonei ca sa intelegi cum sta aici chestiunea mostenirilor.
1692. E anul in care se traseaza Calea Victoriei. Voda Constantin Brâncoveanu, de câtiva ani pe tronul Valahiei, decide ca resedinta lui domneasca din Bucuresti trebuie legata cu drum drept de castelul pe care il construia in afara orasului, la mosia lui de la Mogosoaia, castel care a fost si ramâne si azi o bijuterie arhitecturala. Asa spun istoricii, ca nevoia de drum drept a nascut strada principala a Bucurestiului. Gheorghe Crutzescu, primul care dedica acestei strazi o carte voluminoasa, avocat si nu istoric, intuieste mai bine motivele domnului si eu ii dau lui dreptate deplina: „Ar fi nu numai lucru de trebuinta pentru dânsul, dar inca suparator din cale afara pentru rudele lui care isi vor vedea proprietatile taiate in doua. Astfel, intr–o zi, din poarta casei sale de lânga gârla, Voda pune sfoara drept spre Mogosoaia, taind astfel ulita noua prin mahalaua existenta a Scortarului, prin intinsele proprietati ale matusii sale doamna Maria, vaduva lui Serban Voda Cantacuzino, prin locurile Balaceanului, var bun si cel mai dusmanit dintre dusmanii Brâncoveanului, in sfârsit, prin terenurile Zlatarilor si, iesind din oras dincolo de mahalaua Sarindarilor, prin cele stapânite de manastirile Snagov si Caldarusani.“ Nu stiu cum suna intr–o limba straina, dar in româna rostirea numelor acestea cu sunet arhaic si a gradelor de rudenie e poezie adevarata.
Despre Brâncoveanu, Crutzescu spune ca „era fire plecata spre cele frumoase si mare iubitor de constructii“. Prea putin! Pentru Dumnezeu, mult prea putin despre un personaj cum a fost Brâncoveanu si aproape ca imi vine sa ma opresc din povestea strazii pe care el a nascut–o ca sa va spun povestea tatalui ei, pret de macar o pagina! Dar spun numai atât: ca fabuloasa i–a fost nu doar averea pe care i–o administra si inmultea sotia, ci si viata si moartea incredibila de la Stambul, izvor de legende care au circulat pâna târziu in toata Europa de rasarit si mai departe. Ar mai fi de notat ca un stil arhitectonic ii poarta numele si cu asta ma intorc la Calea Victoriei, care mai intâi s–a chemat nu asa, ci Podul Mogosoaiei, dupa numele castelului lui Brâncoveanu.
Vechiul nume, Podul Mogosoaiei, in uz o suta optzeci si mai bine de ani, a ramas multa vreme in amintirea bucurestenilor, dovada ca si azi capatului dinspre iesirea din oras i se mai spune „la capul podului“. Cum adica pod?! Cuvântul, care in limba contemporana are alt inteles, inseamna ca ulita aceasta mare a fost cândva podita. Brâncoveanu a poruncit acoperirea ei cu bârne groase din lemn de stejar, dupa o metoda deja practicata in Bucuresti. Numite podini sau poduri, bârnele aveau menirea de a usura drumul carutelor, al trasurilor si al pietonilor (nu existau trotuare si reguli de circulatie), scutindu–i pe calatori de afundarea pâna la jumatate in glodul care punea stapânire peste tot orasul, pentru ca solul Bucurestiului era clisos si ploile il inmuiau cumplit. Câta vreme bârnele au fost noi, sistemul a functionat. Mai apoi, ele au devenit o nenorocire, noroiul s–a adunat pe dedesubt, le–a putrezit, bârnele s–au rupt, nu au fost imediat inlocuite, asa ca rotile trasurilor nimereau adesea in gol. in 1824 sistemul acesta nepractic si costisitor a fost inlocuit de pavarea cu piatra cubica. Ramâne un mister de ce Podul Mogosoaiei a fost pavat atunci cu granit adus din Scotia. Cel din Valahia era de calitate mult mai buna si infinit mai aproape. Oricum, putin inainte de primul razboi mondial, Calea Victoriei e acoperita cu asfalt facut in România.
Ar fi de retinut si ca numele mosiei unde Brâncoveanu si–a construit palat nu vine chiar de nicaieri. E si aici un fel de poveste. Mogosoaia e prima proprietareasa a terenului, zisa asa pentru ca era vaduva unui oarecare boier Mogos. Cum a trait Mogosoaia? Ce a facut Mogos in istorie? Nimic nu se stie despre ei, pentru ca probabil nici unul dintre ei nu a facut nimic special. Eu cred ca pur si simplu si–au trait fericiti, dupa legea vremii, viata lor de boieri crestini. Retineti ca in Bucuresti, ca peste tot in România, cu numele de locuri foarte des s–a intâmplat asa. Un om nu a facut nimic anume, dar ceilalti oameni au botezat cu numele lui locul in care a trait el. Numele Mogosoaiei a fost rostit aproape doua veacuri de toti trecatorii prin Bucuresti. Brâncoveanu a devenit doar târziu nume de bulevard, intr–unul dintre cartierele cu blocuri gri construite de comunisti. Nu e denigrare si in nici un chip ignoranta. Pe cei insemnati, istoria ii retine oricum. Cât despre primii, memoria colectiva a gasit acest mod de a–i salva. Pentru cine vrea sa inteleaga spiritul acelor vremi si sa intuiasca o mentalitate care in spatiul sud–est european a facut istorie, amanuntul acesta nu e deloc lipsit de semnificatie. Putin mai incolo o sa va invit la plimbare pe vechiul pod al Mogosoaiei si la tot pasul vom da de nume care nu spun nimic, desi sunt nume de oameni care au trait cândva in capitala României. in fond, istoria trebuie sa stie ca au existat si ei. Gasesc ca e foarte intelept ca lucrurile sau asa.
1878. Trupele armatei române se intorc din Bulgaria, unde au obtinut victoria cea mare. Principatele sunt independente, tânarul regat al României nu mai e sub turci, tara dezrobita poate face ce vrea. Si alege – alesese deja – calea unei rapide modernizari. Intrarea trupelor victorioase in Bucuresti se face pe Podul Mogosoaiei. De atunci incepe povestea unui nou nume. Podul Mogosoaiei e Calea Victoriei. Nomen est omen. Cu noul nume, strada cunoaste o prefacere rapida. Peste nici 50 de ani, din ce e la 1878 pe Calea Victoriei vor ramâne in picioare doar câteva mici biserici medievale.
Cum arata la 1878 Calea Victoriei? Nu poti intelege cum arata atunci Calea Victoriei fara sa stii care era imaginea intregii capitale in acea vreme. Pentru ca intre marea artera si restul capitalei exista un contrast in acelasi timp aberant si foarte firesc.
Prima harta cât de cât corecta si clara a Bucurestiului e intocmita in 1871 de maiorul Papazoglu, personaj romantic si mare iubitor al orasului in care traia. Mai devreme nu s–a putut face o harta completa si cine o priveste pe cea a lui Pappazoglu intelege imediat de ce. Nici o strada nu e dreapta, orice drum, de oriunde ar incepe – in caz ca poti intelege de unde incepe –, o coteste indata la dreapta sau la stânga, apoi face iarasi un cot, dupa scurta vreme un altul si iar altul, intersectând nenumarate alte stradute si ulite toate croite dupa acelasi principiu. O astfel de structura are explicatia ei. Istoricii pretind ca orasul s–a nascut din unirea mai multor sate si târguri construite fiecare in jurul unei biserici sau manastiri, având drept nucleu central vechea cetate medievala. E de stiu ca Bucurestiul are din acest motiv sute de biserici, pe la 1900 erau 365, una pentru fiecare zi a anului. Pe Calea Victorei sunt azi doar 7, dar au existat mult mai multe in trecut. Oricum ar fi, in tot acest labirint foarte intins, spart pe alocuri de suprafete mari unde Papazoglu marcheaza maidane, dumbravi, livezi si gradini potajere, Calea Victoriei e strada cea mai lunga si mai dreapta. in rest, dezordinea pare legea de baza a desfasurarii urbanistice.
Catre mijlocul secolului al XIX–lea Bucuresiul incepuse totusi sa fie supranumit Micul Paris. Nu imi amintesc carui calator strain i se datoreaza aceasta asociere devenita intre timp foarte draga bucurestenilor si care apare in orice prezentare si in orice ghid turistic al Bucurestiului, dar sigur sunt ca ea se datoreste aproape in exclusivitate Caii Victoriei.
Prin 1849, un calator neamt, medic, Wilhelm Derblich pe numele lui, descrie Calea Victoriei: „Strada cea mai lunga si in acelasi timp cea mai eleganta din Bucuresti. iti trebuie o ora ca sa o strabati de la un capat la altul. Aici locuiesc boierii cei mai avuti, cei mai multi consuli, aici sunt magazinele si pravaliile cele mai elegante“.
Tot Derblich noteaza urmatoarea poveste despre Calea Victoriei, destul de amuzanta, dar care in adâncul ei spune mai multe despre orasul Bucuresti: „Lânga palatul elegant al domnitorului de odinioara, principele Stirbei, se gaseste o maghernita de lemn, de un aspect foarte saracacios. Principele facu propunerea proprietarului ca, pentru cedarea acestei coline, sa–si aleaga cel mai frumos loc din oras. Proprietarul insa, un cârciumar român, raspunse ca el va gasi ce e drept un loc mai frumos si mai spatios, dar nu va avea ca vecin pe principele regent“.
Cam asa stau lucrurile cu Calea Victoriei pâna in preajma primului razboi si cu Bucurestiul pâna azi. Definitia cea mai buna a orasului e asezarea alaturi a contrastelor cu sentimentul firescului absolut. Un palat domnesc de moda europeana lânga o arhaica locuinta a unui cârciumar. Situatia nu e o exceptie, ci o regula. Saracia lucie si luxul cel mai orbitor au fost vecini foarte buni in capitala valaha, tot asa cum Bucurestiul cosmopolit invecina fara probleme evrei cu armeni, greci cu albanezi, si pe toti cu români, fara sa existe o separare pe cartiere a acestora.
Când Calea Victoriei se modernizeaza, se intâmpla acelasi lucru. Putin de aici, putin de dincolo, putin de la Viena, putin de la Berlin, ceva mai mult de la Paris, un zgârie–nori din America, Calea Victoriei se umple rapid de cladiri monumentale. Cele mai contrastante stiluri arhitecturale. Eclectism, s–a spus, dar eu cred ca e mai degraba spiritul impaciuitor cu care vechiul Bucuresti punea alaturi contrastele.
Cât despre setea de modernizare si constructie a României si a Bucurestiului in anii obtinerii independentei si dupa, ea e fara margini si probabil ca isi gaseste cea mai concreta expresie in Calea Victoriei. Bucurestenii sunt primii care s–au gândit sa foloseasca petrolul in scop urbanistic si orasul lor are iluminatie publica din 1861, inaintea Parisului si a Berlinului, inaintea oricarui alt oras european. Zece ani mai târziu, inca un pas inainte, Calea Victoriei e iluminata cu gaz si peste inca zece ani se fac primele incercari de introducere a curentului electric. Calea Victoriei are propria ei centrala.
Ce s–a intâmplat pe o durata de jumatate de veac, intre 1890 si inceputul celui de–al doilea razboi nici nu poate fi povestit. Tot ce e cladire mare si frumoasa pe Calea Victoriei a fost construita atunci. Dar tot acum Calea Victoriei asista la nasterea unor bulevarde concurente. Mai lungi, mai largi, mai drepte, mai moderne. Bucurestiul tot e altul, are un plan radial–concentric bine gândit.
Dar dupa razboi? Dupa razboi s–a darâmat Teatrul National, puternic avariat de bombardamente, apoi, in anii comunismului artera a intrat intr–un somn lung. S–a construit totusi o sala de spectacole si conferinte, ca adaos la vechiul palat regal in care se va muta Ceausescu. E de stiut ca istoria rosie a României se incheie pe Calea Victoriei, cu fuga dictatorului intr–un elicopter de pe acoperisul cladirii Consiliului de Ministri din Piata Palatului.
Dar dupa comunism? Dupa comunism au aparut câteva cladiri de sticla si metal, unele reusite, altele nu. Artera a redevenit aglomerata, mai mult din pricina masinilor si mai putin sau deloc din cea a pietonilor. Si, in mod bizar, desi multe cladiri au fost restaurate, Calea Victoriei e mai inecata decât in anii comunismului. Setea de profit de dupa '90 a umplut cladirile minunate ale Caii Victoriei de afise, de reclame, de nenumarate cabluri care le ascund frumusetea. Sunt totusi semne ca situatia se va remedia.
Fragment dintr–o prezentare adresata publicului german si sustinuta la ICR Berlin in februarie 2008