(II)Zece scrisori catre Cioran
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Peste doi ani (30 aprilie 1933), discutia este reluata exact de la acelasi punct. Autoevaluari, încercare de „algebralizare sat vietii sufletesti“ si încercarea, tot asa de grea, de a exorciza negativitatile spiritului si, mai ales, negativitatile omului care lucreaza cu formele spiritului. Noica a devenit aproape un specialist în aceasta chestiune. El pune mereu lumea „în tema“ si da de lucru spiritului oferindu-i „probleme“... Cauta în continuare un echilibru si are impresia ca nu l-a gasit.
Are toate elementele pentru a fi un om echilibrat – dar n-a reusit sa fie. Joaca ping-pong, danseaza, face sport, se bucura „de aspectul naiv al lucrurilor“, e atras de lectura, dar nu este bucuros în totalitate... Filosoful care cultiva spiritul geometric nu cunoaste, care va sa zica, nici el linistea. Este chiar putin gelos (nu-i, totusi, o gelozie tactica?) pe amicul sau pentru ca a ajuns la „continuturi“ în timp ce el, omul care tânjeste dupa echilibru, se cearta înca serios cu formele: „Între noi doi deosebirea e comuna. Tu ai ajuns la continuturi. Tu ai o orientare si în cadrul ei ai viata si polemici. Eu stau înca la polemicile astea formale. Eu nu cunosc adevaratele pasiuni ale intelectualitatii, pentru ca n-am continuturi înca. Daca am avut pâna acum, m-am pripit. N-am dreptul la nici o polemica. Nici n-am vreuna, vezi bine.“ Duce o viata de ascet? Asa s-ar putea întelege din frazele ce urmeaza: „Daca n-as fi un om anemic peste masura, eu as încerca sa verific matematic aceasta viata de ascet. De altfel, daca te stimez pe tine atât de sincer e pentru ca practici cantitatile negative – în buna parte.“ Asa se poate întelege, dar întelegerea este aproximativa pentru ca, într-un paragraf anterior, filosoful ascet facea sport, dansa si se bucura, s-a vazut, de aspectul naiv al lucrurilor...
O mica, neimportanta contradictie în scenariul noician. Vor fi si altele. Cam în aceeasi perioada (1933) respinge, se stie, filosofia de scoala. Aici (într-o scrisoare catre Cioran) accepta, totusi, spiritul de scoala pentru ca a) ajuta la „instituirea unei ordini dominante“ si b) permite „realizarea unui primat al problemelor secundare“... Corect. Este misia de totdeauna a scolii. Noica accepta, acum, ceea ce cauta, în fapt, spiritul sau dornic sa puna ordine în dezordinea realului. S-a apucat sa studieze, din aceleasi motive, matematicile si, dupa un an, le-a parasit pentru o perioada si nu se simte bine: „Eu sunt ceva mai turburat, de câtva timp. M-am plictisit de matematicile oficiale; nu stiu ce mi-a venit sa-mi impun sa dau examene. Abia astept sa reiau filosofia si matematicile celelalte, ale mele. Le-am suspendat pe câteva luni, dar fara ele viata ideilor îmi pare searbada. M-am învatat sa lucrez prea calm. E un exces de metoda care ma stapâneste si care o sa ma scoata din sarite într-o zi.“. Câteva nuante: e vorba de „matematicele oficiale“ (de care s-a plictisit) si de „matematicele“ sale, pe care continua sa le frecventeze. Întrebare: cum arata matematicele filosofului („matematicele celelalte“) si la ce folosesc ele daca, frecventându-le, filosoful a ajuns deja la un „exces de metoda“...? Fapt, iarasi, curios: spiritul care aspira la exactitatea si raceala geometriei se simte în pragul de a-si pierde mintile. Nu-i bun, dar, nici excesul de metoda, prea multa exactitate scrisa, echilibrul exagerat poate dezechilibra spiritul...
Omul nemultumit de efectul matematicelor oficiale asupra spiritului filosofic nu-l pierde din vedere în acest proces pe nelinistitul, freneticul Cioran, omul tuturor nemultumirilor... Îl citeste si-l cearta cu blândete, încât cearta este, în fapt, o recunoastere a talentului pe care, sincer sau doar diplomatic, îl invidiaza. Îl sfatuieste sa nu mai scrie despre sine, ci despre orice altceva. O propozitie iscusita: „de ce te grabesti sa scrii lucruri atât de adevarate încât sa nu mai ai pe urma nimic de spus?...“ Este de parere, asadar, ca cine se ocupa prea mult de sine îsi pierde timpul („mi-e rusine: simt în plus ca-mi pierd timpul când ma ocup de mine“)... Curios, iarasi curios: generatia tânara care aduce în literatura experienta si cultiva autenticitatea, nu-i multumita acum de explozia a ceea ce Eugen Ionescu (omul subiectivitatii absolute) numeste explozia „eurilor babelice“... Iata-l acum si pe spiritul geometric al „criterionistilor“ ca se revolta împotriva excesului de subiectivitate. Aici este în concordanta cu sine, chiar daca se plânge (dar nu în chip convingator) ca n-are continuturi, ci numai forme: „Vezi, asta seara, îmi trebuie si mie continuturi. N-am cu mine decât forme. Singurul meu continut e tot o alcatuire de forme: cartea aceea de care-ti vorbeam, istoria omului anomic, o voi numi «Mathesis, sau bucuriile simple». Dar, desi simple, bucuriile acelea sunt singurele pe care le voi fi avut – cine stie daca nu pentru o viata întreaga“.
Omul formelor, spirit încercuit de forme, spirit fara continuturi? Asa crede despre sine tânarul Noica. Putem sa-l credem? N-a aflat tânarul filosof continuturi? Dar ce reprezinta judecata formelor si pe ce se bazeaza împartirea culturilor si, în genere, în ierarhizarea lucrurilor daca nu pe o cunoastere a continuturilor din lucruri si din structurile interioare ale culturilor? Impresia mea este ca filosoful îsi creeaza dificultati ca sa-si puna spiritul la încercare. Si sa le învinga...
Discuta în alt rând (2 august 1936) problema mântuirii prin filosofie, zicând ca filosofia în sine este o mântuire a spiritului si ca cine se ocupa de filosofie „nu cunoaste alt soi de îndoiala“... O mântuire, adauga el în chip surprinzator, „în mediocritate si „sistem“„... Bizar! Noica este un om de sistem si nu mizeaza decât pe filosofie când e vorba de disciplinele spiritului. Înseamna ca mizeaza pe o mediocritate?... Nu-l putem crede. Un joc al spiritului sofistic... Schimbând tema, el lauda scrisul frumos al lui Cioran („Cum poti scrie frumos“?) si remarca un fapt pe care l-au observat mai târziu multi în legatura cu discursul nihilist al lui Cioran: stilul stralucitor al moralistului pune la îndoiala mesajul apocaliptic din interiorul frazelor... Noica este chiar mai radical cu aceasta idee: „e aproape o forma de înfrângere, – zice el – e în orice caz o decadere, scrisul, tu stii bine asta, mai bine decât mine“. Scrisul frumos ca înfrângere, scrisul ca decadere!... Un sofism frumos, o întoarcere a sensului ce sta bine în propozitiile ordonate, deloc uscate, ale omului care cauta continuturi si se plânge ca nu poate iesi din labirintul formelor.
Scrisorile din 1939-1940 sunt mai criptice si mai atasate de actualitate, desi Noica spune ca a ramas, în esenta, un atenian si se ocupa de „melancolia categoriala“. Cere lui Cioran, aflat la Paris, sa-si revizuiasca „deceptiile si dezgusturile“, sa paraseasca molesita Franta si sa se lege „de coltul asta de lume“, adica de realitatea româneasca. O fraza sibilinica: „acum când orizontul se mai limpezeste nitel si glasurile noastre încep sa se ridice“... În ianuarie 1940, Noica asteapta o Ioana D'Arc care sa ne scape pe noi, românii, de „englezii dinauntru“... Aluzie, repet, criptica. Cine sunt acesti englezi din interior? Se pregateste sa scoata, în acest timp, revista „Adsum“. Omul formelor lasa impresia ca a parasit spiritul atenian si a cazut rau, adânc, într-o istorie primejdioasa...