Intre onoare si istorie
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE
Rachid Mimouni, Onoarea tribului, traducere de Miruna Ion, Bucuresti, IBU Publishing, 2009
Apropiat, nu o data, in ceea ce priveste stilul si strategia narativa de ansamblu, de J.-M. G. Le Clézio, sau, alteori, pus alaturi de Tahar Ben Jelloun, pe temeiul raportarii la traditii diferite de cele europene, scriitorul algerian Rachid Mimouni (1945 – 1995) nu reprezinta un simplu exemplu de „exotism“ in peisajul atât de divers al romanului sfârsitului de secol XX, asa cum unii critici occidentali s-au grabit sa afirme, iar cartile sale nu sunt doar mostre de „culoare locala“ in contextul literaturii contemporane. Departe de toate acestea si de multe asemenea caracterizari superficiale, romanele sale, de la cel dintâi, „Le printemps n'en sera que plus beau“ (1978), si pâna la cele de maturitate deplina, cum ar fi „La ceinture d'ogresse“ (1990), „Une peine à vivre“ (1991) sau „La malédiction“ (1993), au darul de a reconstrui convingator o anumita parte a istoriei zbuciumate a Algeriei, dar, in egala masura, de a se detasa de orice cliseu – narativ sau ideologic – care ar fi fost de asteptat sa-i domine scrierile, având in vedere situatia romancierilor din acest spatiu cultural in perioada care a urmat proclamarii independentei Algeriei, in 1962. Situatie complicata si de tendinta statului de a controla intreaga productie literara nationala printr-o politica de supraveghere atenta a editurilor – de altfel, in curând reduse la una singura, promovata asiduu sub pretextul mentinerii calitatii operelor publicate... In acest context, la inceputul anilor '80, romanul algerian era dominat de câteva modele standardizate, menite a glorifica trecutul de lupta al unei natiuni incercând sa-i dobândeasca si sa-si afirme independenta si sa iasa din sfera de influenta franceza. Si, cu toate ca imediat dupa debut Rachid Mimouni a dat unora impresia ca, prin „Le printemps n'en sera que plus beau“, nu a facut decât sa se conformeze modelelor consacrate, reevaluarile ulterioare (confirmate de premiile literare cu care a fost rasplatit) au dezvaluit chiar in aceasta prima creatie o tendinta care, pe drept cuvânt, poate fi numita subversiva si care, mai târziu, devenind evidenta si imposibil de mascat sau de tagaduit, il va face pe autor sa intre in conflict deschis cu reprezentantii integrismului islamic si chiar sa fie condamnat la moarte de acestia, sentinta fiind pronuntata intr-o moschee aflata la doar câteva sute de metri de locuinta sa. Fara sa beneficieze de o faima comparabila cu cea a unui Salman Rushdie, de exemplu, si lipsit de o promovare cu adevarat pe masura talentului sau, Rachid Mimouni nu a ajuns, nici dupa acest episod, in centrul atentiei presei internationale, alegând sa traiasca la Paris, cu o discretie tot mai rar intâlnita in ultimele decenii, romanele sale ajungând sa aiba parte de interpretari valoroase abia dupa moartea scriitorului.
In acest context, romanul „Onoarea tribului“, aparut in anul 1989 si ecranizat in 1993, ocupa un loc aparte. Fiind, in linii generale, povestea unui trib de kabili, relatata de unul din batrânii comunitatii respective, cartea lui Mimouni integreaza perfect, in cadrul acestei rememorari a istoriei si deopotriva a trecutului personal al celui implicat, o serie de aspecte ce depasesc domeniul strict al lumii arhaice a Algeriei si care abordeaza, dintr-o perspectiva cu totul noua la nivelul literaturii algeriene, realitatile dure si nu o data crude ale trecerii de la valorile lumii arhaice la cele ale lumii moderne, dar se transforma, pe nesimtite, si in istorisire cu tenta mitizanta, mai cu seama daca avem in vedere tabloul vârstei de aur al epocii de inceput. Pe de alta parte, „Onoarea tribului“ este o analiza profunda si subtila a relatiilor dintre oameni si a deteriorarii progresive a acestora odata cu adoptarea modului occidental de comportament si a unor valori straine lumii traditionale arabe. Dincolo de subiectul in sine, (relevant, fara indoiala, si ca preluare creatoare a marelui model din „O mie si una de nopti“) autorul aduce o dimensiune neasteptata, subversiva prin excelenta, ce deconstruieste pe nesimtite toate modelele si cliseele prozei algeriene a vremii. Caci, pare a spune la tot pasul si in fiecare pagina Rachid Mimouni, chiar daca in complexul proces de edificare a noilor natiuni Statul a incercat sa impuna un discurs literar oficial, intemeiat mai cu seama pe interpretarea unica a istoriei, va exista intotdeauna o discrepanta marcata intre acest tip de discurs si realitatea unor grupuri etnice diferite, reunite mai mult sau mai putin artificial in cadrul unei entitati politice asa-zis unice. Din acest punct de vedere, noile natiuni – iar cea algeriana este un exemplu prin excelenta in acest sens – par a fi, la un anumit nivel, un soi de fenomene discursive, nimic altceva decât o serie de fictiuni inlantuite, bazate pe naratiuni eroice, cu functie intemeietoare. Iar prin „Onoarea tribului“, scriitorul a dorit sa puna sub semnul intrebarii orice incercare oficiala de a construi granite literare, dar si discursul de tip nationalist propagandistic atât de frecvent in productia literara a vremii. Pentru a reusi in acest demers, Rachid Mimouni a construit o adevarata naratiune de tip contrar, incluzând in textul romanului o vasta si bine pusa la punct retea de indicii care duc catre un final oarecum neasteptat.
Pornind de la premisa ca „a scrie despre Algeria inseamna, de fapt, tocmai a scrie Algeria“, autorul prezinta o serie de figuri cunoscute publicului cititor de aici: francezii hrapareti si insensibili, gata mereu sa calce in picioare valorile lumii traditionale arabe, arabi dispusi sa devina francezi cu numele pentru a obtine un post in administratia locala (iar Omar El Mabrouk este exemplul cel mai edificator), batrâni tinzând sa apere pâna la capat traditiile din vechime, asa cum e cazul naratorului fara de nume din „Onoarea tribului“, cel care relateaza istoria frumoasei si nefericitei Ourida, a leprosilor, a lui Aïssa Schiopul, sau a uriasului Slimane, figurile reprezentative pentru lumea din Zitouna, localitatea kabila unde se petrec toate intâmplarile ce marcheaza viata tribului ajuns aici dupa o calatorie si o ratacire comparabile cu cele ale evreilor condusi de Moise. Amurgul lumii traditionale si a valorilor ei este evident, insa, nu doar prin evolutia destinelor protagonistilor, ci si prin detaliile care puncteaza textul – si, implicit, viata locuitorilor: astfel, locul povestitorilor traditionali este luat de „acele aparate care provoaca râsul si plânsul“, tinerii nu mai invata graiul tribului, insusi naratorul acestui roman fiind silit de imprejurari sa povesteasca in fata unei „masinarii de inregistrat“. Noua lume ce ia, astfel, nastere, este una eterogena, imposibil de evaluat cu ajutorul oricarui etalon cunoscut, semn clar al marelui adevar ca orice incercare de a dobândi autentica identitate este sortita esecului, câta vreme, dupa proclamarea independentei, in Algeria, nici o identitate nu este – nu mai poate fi – mai viabila decât oricare alta. O lume, asadar, pestrita, pusa sub semnul carnavalului si chiar al jalnicelor spectacole de circ, servite membrilor tribului pe post de solutie a tuturor problemelor. In acest context, salvarea, singura salvare – daca nu a membrilor tribului, cel putin a valorilor in care stramosii lor au crezut cu indârjire – ramâne pastrarea, macar la nivel narativ, a modelelor traditionale. Caci, dincolo de acela, extrem de vizibil, deprins de Mimouni din „O mie si una de nopti“, intâlnim, in „Onoarea tribului“, strategia povestirii arabe, relatata de un „goual“ (maestru povestitor) in fata multimii, urmând, practic, toate procedeele teatrului traditional arab, cunoscut, in Algeria, sub numele de „halqa“ („cerc“), mizând mult pe improvizatie si spontaneitate. In fond, la o lectura atenta, ne vom da seama ca Rachid Mimouni insusi, ca autor, nu face altceva, in acest roman, decât sa se ascunda in spatele mastii unui iscusit povestitor, evoluând ca pe o scena in fata cititorilor, tocmai cu scopul de a-i determina pe acestia sa adopte nu doar o pozitie estetica, ci sa devina capabili sa ia si atitudine fata de orice incercare de falsificare a adevarului. „Onoarea tribului“ devine, astfel, veritabil text stratificat, adresându-se unor categorii diferite de cititori si putând fi interpretat in varii moduri, esential ramânând, insa, faptul ca autorul a reusit ca, spunând povestea, sa scrie, in felul sau, si istoria. Procedând astfel, Mimouni depaseste inchiderea estetica la care erau condamnate majoritatea textelor integrate canonului oficial algerian si zguduie din temelii mai vechea iluzie literara ce guverna aceasta parte a lumii, având pentru prima data curajul de a afirma ca o reala renastere culturala a Algeriei nu se poate produce decât având curajul de a depasi orice interpretare unilaterala, fie ea si a istoriei.