1492. Cucerirea Paradisului

articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08
» cultura literară »
Autor: GEORGE NEAGOE

Oricine a învatat alfabetul poate sa citeasca „Marañon sau Adevarata istorie a descoperirii Lumii Noi“. Cartea detine toate datele necesare unei reusite în rândul romanele de mistere si de aventura. Ruxandra Ivancescu înteteste curiozitatea cititorului de la o pagina la alta, dovedind astfel ca struneste catalizatorul care provoaca lectura pe nerasuflate. Volumul mi-a creat aceeasi placere precum scrierile lui Jules Vernes sau Alexandre Dumas-tatal. În cele doua paragrafe de pe coperta a patra, Al. Cistelecan sintetizeaza calitatile romanului. Concizia si exactitatea observatiilor criticului aproape ca anuleaza necesitatea unei cronici literare. Al. Cistelecan sesizeaza ca Ruxandra Ivancescu are „o pofta sadoveniana de a povesti“. Nu e vorba în niciun caz de talent, ci de însusirea mecanismelor de functionare a romanului de succes. Autoarea a deprins topoii esentiali ai literaturii si i-a utilizat într-o poveste fermecatoare si – mai presus de orice – „adevarata“. Calatoria, profetia, destinul exceptional, taina ce nu poate fi revelata decât celor alesi de soarta, Insula Fericitilor, izvorul nemuririi, promisiunea facuta la capatâiul muribunzilor ori talismanul sunt rotite vechi, dar nu vetuste, ale epicului.

Lupi de mare

„Marañon...“ se înscrie în categoria romanelor a caror frumusete rezulta din simbioza documentului istoric cu sporii fictiunii. Ruxandra Ivancescu si-a ales un subiect generos – marile descoperiri geografice –, a reunit o multime de informatii reale si a inventat altele. „Marañon...“ arata ca o istorie secreta a expeditiilor în Lumea Noua, redactata de un oarecare Louis Dunois, nascut în portul Dieppe din Franta. Dunois relateaza faptele a patru navigatori marginalizati si nedreptatiti. Fratii spanioli Martin Alonso si Vicente Yañez Pinzón, bascul Juan de la Cosa si francezul Jean Cousin (din aceeasi localitate cu naratorul) au fost alungati din istoria „oficiala“, deoarece a disparut cartea care trebuia sa-i salveze de la uitare. Asa-zisul „Jurnal“ de bord al lui Cristofor Columb, pastrat doar într-o copie transcrisa de calugarul dominican Bartolomé de Las Casas, dupa un presupus original si scrisorile lui Amerigo Vespucci au fost suficiente pentru ca unii sa se înece, iar ceilalti sa aiba vânt favorabil. Istoria ramâne „adevarata“ atâta timp cât actele pe care aceasta se întemeiaza nu sunt contrazise de altele pierdute si regasite.
Ideea de a-i transforma pe secunzii amiralilor în personaje principale e o strategie narativa împrumutata din metodele Scolii de la Annales, aceea de a nu mai privi trecutul din perspectiva generalilor. Scriitoarea intra într-o joaca a reabilitarii. N-o intereseaza sa repuna pe cineva în drepturi, ci sa nascoceasca întâmplari incredibile din Lumea Noua. Ea încearca sa creeze „Adevarata istorie a descoperirii Lumii Noi“, adica povestirea cea mai frumoasa despre expeditiile în urma carora cele doua Americi au aparut pe hartile lumii.
Totusi, oricât ar parea de bizar, Ruxandra Ivancescu porneste de la niste lucruri stiute, ignorate intentionat ori trecute sub tacere, pentru ca ar rasturna ceea ce am învatat vreme de atâtea generatii. Se pare ca în Dieppe au existat carti despre temerarul Jean Cousin, primul european care a atins tarmul continentului sud-american, în Brazilia, în 1488. Asadar, cu patru ani înainte ca don Cristóbal Colón sa ajunga în insula San Salvador din Arhipelagul Bahamas. Si cu doisprezece mai devreme de comandantul portughez Pedro Alvarez Cabral, ajuns în Brazilia din pricina unei furtuni. În arhiva electronica a ziarului „The New York Times“ figureaza o stire din 14 ianuarie 1922 despre faptul ca ziarele din Hexagon mentionasera, cu o zi în urma, numele unui nou pretendent la onoarea de a fi descoperit America.

Bimini

Ruxandra Ivancescu asaza actiunea în sfera exceptionalului, a evenimentelor ce trebuie neaparate vestite. Personajele centrale traiesc pâna când îsi îndeplinesc menirea. Pierre Leroux, poreclit si Brat de Fier (asa cum îi spun italienii binecunoscutului Popeye), unul dintre însotitorii lui Jean Cousin în tara unde crestea lemnul bresil, îi încredinteaza, cu limba de moarte, o misiune mai tânarului sau prieten Louis: „Asculta aici: am pornit cu corabiile spre Soare Apune, caci, spunea Cousin, acolo, schimbând drumul la un moment dat, vom gasi tarâmul de poveste numit Bresil, tinut în mare secret acest loc de catre cei din neamul nostru, care aduc de acolo, de veacuri, lemnul colorat, bresil, ce i-a si dat numele acelei tari. Si tu, asemeni mie, asemeni celor dinaintea mea, vei calatori spre Apus ca sa gasesti Rasaritul si vei gasi lemnul de Bresil, vei gasi aur si mirodenii. Si, mai ales, vei scrie despre asta. Tu esti cel care trebuie sa ajunga acolo sa scrie, întelegi ? Asa mi s-a aratat“ (p. 14).
Vedenia scoate dintr-odata firul care descâlceste ghemotocul narativ. Asistam la un suvoi de peripetii, de parca Amazonul ar sparge baraj dupa baraj. Pustanul boem se pomeneste trimis sa traverseze Oceanul Atlantic, dar nu oricum, ci alaturi de „el gran“ Martin Pinzón, cel mai respectat marinar din Castilia, si el cândva membru al echipajului condus de Jean Cousin. Devenit Luis pentru spanioli, tânarul ia parte la expeditia lui Columb spre Indii, din 1492. Alaturându-i-se lui Columb în drumul maritim cu propriile caravele, cei doi Pinzón au ramas în urma navei-amiral, care, desi mai grea, avea avantajul ca în ea se afla viceregele teritoriilor de peste ocean. Probabil pentru ca a stat zi si noapte cocotat în vârful catargului, lui don Cristóbal Colón i s-a facut rau de înaltime si, din aceasta cauza, a confundat insulele caraibiene cu tinuturi din preajma Indiei si a uitat ca hotarârea lui Martin Pinzón de a schimba ruta i-a adus în Arhipelagul Bahams. Linistit dupa ce a scapat de o revolta a marinarilor, amiralul si-a dovedit pe deplin lipsa de pricepre, împotmolind corabia în bancuri de nisip. Cu o prezenta discreta în carte, ca si cum ar fi fost un obscur matelot, pândind în permanenta sa fure gloria cuvenita altora, Colón vorbeste foarte rar si atunci pentru a se împauna si a da ordine. „Fonctia, fonctie...“. Ranit în orgoliu, Juan de la Cosa vrea sa-l trimita pe amiral sa faca o baie alaturi de rechini. Din gura bascului tâsnesc ocari si batjocuri la adresa calitatilor umane si marinaresti ale lui Columb: „Prietenu' vostru, Colón, caruia îmi vine sa-i zic mai degraba Cojon, pe lânga faptul ca se umfla în pene – ceea ce-mi aduce nadejdea ca poate-o sa crape – mai e si meschin din cale-afara“ (p. 102-103).      
Chiar daca fratii Pinzón n-au parte de recunoasterea meritelor, ei au sansa de a atinge Paradisul terestru, pe Insula Bimini, situata în Centrul lumii. Martin se desprinde de celelalte vase si începe sa exploreze pe cont propriu. Cel putin asa spune Luis, care l-a însotit, dar nu si în drumul spre ceea ce el credea ca e Insula Avalon din povestile despre regele Arthur. Întors în Spania, Martin se prapadeste subit. Nu înainte de a face precum Pierre-Brat de Fier si a-i ruga pe Vicente si pe Luis sa-i îndeplineasca ultima dorinta, anume sa mearga spre Bresil si sa povesteasca „adevarul“: „Locul în care am ajuns noi nu este India, nu se afla în preajma Indiei. Ceea ce am descoperit noi e o Lume Noua. Noi am descoperit o Lume Noua“ (p. 169); „Mai promite-mi ceva, Luis, îmi zise Martin cântarindu-mi sufletul din priviri. s…t Jura ca îl vei urma pe Vicente în calatoria pe care o va face spre Bresil. Tu trebuie sa-l urmezi pentru ca tu esti cel ce va povesti totul. Si povestea va fi calea spre nemurire“ (p. 171).

Peste cinci sute de ani

Bineînteles ca s-au savârsit cele ce stateau scrise înainte de vremuri.  Luis îl însoteste pe Vicente în calatoria spre Bresil, înfaptuind jumatate din ceea ce spusesera Brat de Fier si Martin. Vicente ajunge si el în „Sânul lui Avraam“, cu ajutorul talismanului primit de la Martin. Tânarului din Dieppe nu-i ramâne decât sa consemneze cele vazute. Numai ca previziunile prietenilor sai sunt corectate de un alt prezicator.
De Omul în Alb, întâlnit în Insulele Capului Verde: „ – Peste cinci sute de ani... // – Ce se va întâmpla atunci? întreba Vicente, deoarece mie îmi pierise graiul... // – Atunci povestea va razbi... Povestea voastra... El va spune povestea, zicea nescunoscutul aratând spre mine“ (p. 288).
Finalul romanului, decupat din romanele de capa si spada, constituie si partea cea mai buna din „Adevarata istorie a descoperirii Lumii Noi“. Acuzat de unele comploturi împotriva Casei regale si de vrajitorie, Vicente este încarcerat la Sevilla. Zvonurile raspândesc stirea ca ar fi fost torturat pâna la moarte. Trupul sau dispare din temnita. La fel ceilalti membri ai familiei Pinzón, precum si sotia lui Vicente, Niña, împreuna cu mama ei. Luis se trezeste singur, plin de îndoieli si de spaime. E gata sa abandoneze intentia de a scrie, când Diego Pinzón, fiul cel mare al lui Martin, îl cheama sa faca o noua calatorie în Bresil. Naratorul intra în sfârsit în Insula Fericitilor, îi revede pe Vicente si pe Niña, si-si da seama ca acela era locul despre care îi vorbise Brat de Fier.

„Adevarul“ fiindu-i revelat, Luis se convinge ca trebuie sa redacteze povestea. Si când revine printre camarazi, francezul observa ca Vicente i-a lasat talismanul care-l va ajuta sa se întoarca. Logica întâmplarilor impune ca amuleta sa fie încredintata de un nemuritor.  Povestasul a întârziat ceva pâna sa ofere altcuiva darul. Cam cinci veacuri. Iar talismanul s-a preschimbat într-o carte placuta, misterioasa si alerta. Dar cu un mare defect, acela ca e o pastisa stridenta.   

---