Conversatii berlineze (I)
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Apetenta mea pentru cartile dialogale (in varianta lor scripturala) nu mai trebuie subliniata. Sunt doua clase, fiecare cu miza si stimulul ei intelectual. Când cel care intreaba isi asuma un rol secund, pentru a pune in lumina si in valoare personalitatea celui intrebat, elementul de interes este din start precizat si orientat. Important e ce ne spune noul Goethe, nu ce-l chestioneaza succesorul lui Eckermann.
Curiozitatea multiplu directionata a acestuia din urma creeaza si intretine un mediu propice pentru destainuiri, confesiuni, fragmente biografice si arte poetice. In celalalt format, avem mai degraba un binom partenerial: doi oameni de cultura al caror dialog – de la egal la egal – inseamna schimb de idei si duel de opinii. Când exista o figura dominanta, o personalitate mai realizata si rotunjita profesional, statura ei nu este suficienta pentru a garanta excelenta propriilor interventii. As spune chiar ca rolul lui Virgil Nemoianu aflat in dialog cu Sorin Antohi este mai ingrat decât al celui care a initiat aceste conversatii berlineze, puse sub titlul „România noastra“. Antohi e un frecventator si un specialist al genului, forjat in intersectari anterioare cu Mihai Sora, Adrian Marino, Alexandru Zub si Moshe Idel, in timp ce Nemoianu a avut un dialog („in cyberspatiu“) devenit carte numai cu Robert Lazu.
Interesant este ca intre cei doi intelectuali angrenati in proiectul comun s-a purtat dupa Revolutie o lunga corespondenta, având ca rezultat o arhiva epistolara consistenta; numai ca volumul de fata nu o fructifica, „tehnic“, pe aceasta, ci se datoreaza unei convorbiri orale, purtate la Berlin in iunie 2005. Daca Sorin Antohi n-ar fi precizat acest fapt, in lamuritorul sau Cuvânt inainte, as fi pariat pe caracterul predeterminat si pre-scris al cartii. Departe de a prezenta alunecarile, digresiunile si incoerentele comunicarii „fata catre fata“, care fac farmecul oralitatii (mai spontana si mai putin structurata), „România noastra“ pagineaza o discutie temeinica si aplicata, remarcabil condusa in reperele si extensiile ei. Probabil ca sub formula „am revazut si amendat textul astfel obtinut“ se afla alte eforturi de reliefare si precizare analitica a temelor mari, cu ambitia acoperirii lor din interior. Iar din decalajul de patru ani inregistrat intre momentul discutiei si cel al editarii se poate scoate un avantaj pentru cititor. Acesta va vedea câte dintre previziunile celor doi autori asupra situatiei politice, economice si sociale românesti s-au confirmat in acesti ani; si in ce masura date de diagnostic avansate la jumatatea lui 2005 ramân valabile si azi – sau, dimpotriva, se vad depasite de realitatea istorica. Mai mult inca: daca deficientele si disfunctiile observate de ei ramân aproximativ aceleasi, inainte de intrarea noastra in Uniunea Europeana si dupa acest moment indelung asteptat, rezulta ca ele nu sunt contextualizabile, ci structurale. Se explica mai putin prin periferizarea României pe harta europeana, efect al sferelor de influenta postbelice, si mai mult printr-o autosabotare ambalata in diferite justificari.
Ca sa incep cu putinele lucruri care nu-mi plac in aceasta carte pe cât de substantiala, pe atât de incitanta, sa observ inscrierea autorilor in trend-ul maximei exigente evaluative fata de noi insine. In genere, intelectualul român opereaza cu doua masuri, pentru a lua distanta de plebea care face aidoma, dar cu termenii inversati. In timp ce rromânul caragialian, perpetuat in comunism si in postcomunism, isi considera tarisoara centrul lumii si victima predilecta a unei conspiratii mondiale, vituperând impotriva minoritatilor si a Occidentului pe care-l cunoaste precar, componentul intelligentsiei exalta tot ce e occidental si, pe harta tarii, tot ce e mai la Vest de vechiul Regat, rezervând zonei ramase calificative usturatoare. In aceasta viziune, la fel de simplificatoare, Bucurestii sunt un fel de centru al retardarii românesti, din care emana, de-a lungul unei istorii evident mai complicate, energiile negative ale premodernitatii. In timp ce xenofobii grosieri lucreaza cu imaginea simbolica a Masonului, xenofilii subtiri fac un operator analitic din... Mitica. Pardon!
Daca Virgil Nemoianu ajunge, in acest registru binar de pozitivare/ negativare, la concluzia ca Unirea de la 1918 „a zguduit un pic prea tare lucrurile“ in cele doua jumatati, admitând insa ca si in Vechiul Regat „existau o serie de lucruri bine asezate, o burghezie care era in curs de dezvoltare, o viata care avea dulceata ei“ (p. 34), Sorin Antohi are prilejul cel mai bun de a-si regla ocaua evaluativa atunci când ia in discutie „marea evadare“, adica fluxul migratoriu spre Vest devenit posibil dupa ianuarie 2002. Când vizele nu au mai fost obligatorii, in anii din urma, s-a trecut intr-adevar de la exil la exod, milioane de români având experienta directa a strainatatii. Antohi apreciaza corect fenomenul: acesta „a corectat anumite patologii mai vechi si persistente ale raportarii României la Occident, potentate de izolare“ (p. 61). Concluzia pe care o desprindem de aici e ca nu spiritul românesc, infestat de virusul dâmbovitean, poarta responsabilitatea pentru defazarea noastra. Lucrurile stau pe dos: daca la sincronizare ne comportam atât de bine, inseamna ca defazarea a fost produsa si mentinuta de conditii speciale, constrângatoare, de izolare.
Apetitul sincronizator al ideologilor modernismului si postmodernismului (inclusiv al nationalistilor români din interbelic, cuplati la o veritabila „internationala a nationalismelor“) se combina cu mimetismul omului obisnuit, orientat, iata, spre acelasi Occident iradiant. Dar, altminteri, cei doi conlocutori critica in numeroase rânduri spiritul mimetic al Românului si al Intelectualului generic; si facând-o, pledeaza indirect pentru o autonomizare reala si o originalitate de esenta autohtona. Dar aceasta ii aduce alaturi de autohtonistii puristi (de „indigenisti“, cum ii numeste Virgil Nemoianu), ceea ce inchide cercul discutiei intr-un mod de-a dreptul vicios.
Românul nu e nici mai rau, nici mai bun decât maghiarul si bulgarul din proximitate, sau decât francezul ori italianul din povestea aspirationala de succes. Exista, desigur, anumite tipare comportamentale, dar ele se ajusteaza de la sine, intr-un context devenit mai larg. In acest context anume (deschis, nu inchis) conationalii nostri câstiga, fiindca sunt adaptabili, flexibili, acomodanti. Si, la polul opus, când sunt izolati de restul lumii si inghesuiti unii-n altii, pierd individual si in proportie de masa.
Din pacate, intelectualul român care ar trebui sa reflecteze asupra acestor procese, desfasurate chiar sub ochii lui, in cadrele unei experiente ce-i este accesibila aproape vizual, are o agenda proprie, liberala sau conservatoare, de political correctness sau de nationalism virulent, dupa care judeca elementele si structurile macrosociale. Nu-i de mirare ca acestea iau forma gândirii auto-limitate si orientate ideologic a „expertului“ in probleme românesti si europene. Ca sa exemplific, adeptul neconditionat al corectitudinii politice importate de peste Ocean va gasi peste tot numai români oprimatori ai minoritatilor si religiosi intr-un mod obtuz. In schimb, propagatorul românismului va sustine cu vehementa ca majoritatea e de fapt cea oprimata, ca bunele si frumoasele noastre traditii sunt pervertite, ca globalizarea ne va distruge specificul. Ambele pozitii interpretative, care selecteaza exclusiv ce le convine dintr-o realitate mult mai diversa si mai cuprinzatoare, pot fi reduse cu usurinta la absurdul lor teoretic. Daca majoritatea româneasca este inevitabil si ireversibil opaca la farmecul aparte al minoritatilor etnice si sexuale, „specialistul“, pe cale de consecinta, va fi obligat sa se reprofileze. Ceea ce ii formeaza sistemul de valori si referinte nu poate fi implementat in România; à quoi bon quitter Bruxelles? Pe de alta parte, daca globalizarea va distruge un specific atât de tare precum il considera, pe cel românesc, iubitorul fanatic de tara, deducem ca ea va distruge toate specificitatile lumii contemporane, compensând astfel marea noastra pierdere...
Mi-ar fi placut sa observ in aceasta carte de convorbiri pe tema vasta a raportului dintre „România noastra“ si Europa „lor“ o deconstruire a tuturor agendelor si cliseelor aflate in circulatie, fie ele ultraliberale sau extrem-conservatoare, de stânga comunista autohtona sau de stânga feminista americana, de dreapta anglo-saxona ori de dreapta dâmboviteana. Constatând „noua eterogenitate culturala si ideologica“ din România ultimului deceniu, Sorin Antohi ar fi trebuit, cred, s-o si marcheze in analizele sale, sa o diferentieze pe subclase, categorii si chiar individualitati emblematice. Diagnosticarea ar fi fost atunci mai dificila, dar s-ar fi bazat pe o analiza mai fina a unei societati traversate prin câmpurile si punctele ei. La Nemoianu (exilat in anii '70 in Statele Unite) pare mai firesc ca realitatea de aici sa fie privita printr-un ochean de dincolo de Atlantic, decupând conturul României, nu si configuratia ei interioara. La Antohi, insa, m-as fi asteptat ca aceasta realitate româneasca sa fie descompusa in cât mai multe dintre realitatile ce o alcatuiesc.
Tot initiatorului acestor „conversatii berlineze“ i se poate reprosa minimalizarea voita (dar neargumentata) a platformei rezistentei prin cultura, inainte de 1989. Subiectul il urmareste pe Sorin Antohi, dovada ca il introduce si in discutii pe diferite alte teme. Astfel, analizând „supusenia“ Bisericii Ortodoxe fata de puterea seculara, Virgil Nemoianu distinge intre preotii nostri care, luându-si in serios credinta, treceau prin niste „lupte existentiale launtrice“ si, respectiv, cei care intâmpinau comandamentele ideologice, tezele Partidului unic, cu zelul unor oameni din Sistem. Pe aceasta corecta disociere, cade intrebarea cu raspunsul deja dat din partea interlocutorului: „Nu seamana cu «povestea rezistentei prin cultura»? Imperativul de a face cultura inalta pereat mundus si imperativul de a te tine de adevarurile fundamentale ale misticii religiei tale cu orice pret seamana izbitor. Sigur, e mai nobil sa urmaresti idealurile mistico-morale ale religiei decât pe acelea hedonist-estetice ale culturii, dar exista o anumita omologie structurala.“ (p. 84).
Exista, intr-adevar, dar nu se intelege de ce Sorin Antohi e obstinat in a conota negativ aceasta rezistenta. Mai intâi, calificând ca „hedonist-estetice“ idealurile culturii, ignora, pe lânga structurile ideologice prezente in discursurile culturale occidentale si recuperabile din insesi operele literare, componenta etica tot mai pronuntata a unor carti (de proza, poezie si critica literara) aparute in România paranoiei ceausiste. In situatia fara iesire de atunci, valoarea estetica filtra si deghiza (intr-un mod, uneori, aproape transparent) adevaruri istorice si sociale neconvenabile politicii regimului. Iar receptarea critica si publica le recupera pe acestea activ si proiectiv, transformându-le in niste bunuri comunitare.
De remarcat si rasturnarea sofistica din formularea „a face cultura inalta pereat mundus“. Cultura inalta se facea si se consuma, in dictatura, nu cu pretul dezastrului general, ci exact impotriva sensului acestuia, imprimat de autoritate. Practic, se circumscria si se apara o zona mai libera de comunism decât celelalte; un profesionalism cât mai putin indatorat lozincilor; o arta cât mai degajata de „baza“ si „suprastructura“ regimului. A sustine, ca Sorin Antohi, ca romanele obsedantului deceniu scrise de Marin Preda, Nicolae Breban (?), Constantin Toiu si Augustin Buzura conturau un portret al anilor '50 „mai sarac, mai mincinos si mai pervers decât «fresca» realist-socialista“ din maculatura ideologizata a perioadei anterioare nu este o simpla eroare de diagnostic, ci o aplicatie literalmente penibila a teoriei sale. O teorie care discrediteaza rezistenta prin cultura din anii comunismului, pentru a pune in loc...
Ce?