UE - o gluma grotesca

articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08
» cultura dezbaterii, politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH

Motto personal: Nu scriu acest text din punctul de vedere al unui suveranist (fiindca nu sunt unul), ci condus de niste consideratii de bun simt asupra lamentabilelor rezultate politice ale Uniunii Europene.

Alegerea stersului si mediocrului José Manuel Barroso în functia de presedinte al Comisiei UE este înca o dovada a nulitatii politice si financiare a acestei institutii supranationale. În perioada tsunami-ului financiar din toamna lui 2008 si iarna lui 2009, multi constatasera slabiciunea personajului si ineficacitatea institutiei ca atare, incapacitatea de a decide chestiuni mai importante decât dimensiunea colacului de WC, a metalului pentru tevile de apa curenta sau decât diverse alte directive ecologice aiuritoare privind igiena cârnatilor „home made“ produsi în zonele rurale din Europa de Est, sau somarea taranilor sa-si taie animalele la niste abatoare care înca nu exista...
Nu UE ca organism coerent, ci statele bogate si puternice ale Uniunii au încercat, fiecare pentru sine, în ciuda unor vagi gesturi de cooperare, sa-si salveze de la naufragiu propriile mecanisme financiare, plonjate în vârtejul crizei de sistem venite din Statele Unite. Au pompat sume astronomice – din banul public – în banci, apoi în industria de automobile (super bonusuri pentru încurajarea consumului ecologic si renuntarea la autovehiculele poluante, împrumuturi fara dobânda, facilitati fiscale etc.) si au investit în infrastructura degradata (asa cum a facut, de exemplu, Franta, alocând sapte miliarde de euro pentru reconditionarea si dezvoltarea retelei feroviare pentru transportul de marfuri).
Se constata, din pacate, ca Uniunea Europeana si Banca Centrala Europeana nu au puterea sa construiasca o veritabila politica economica europeana. Sa pierzi timpul cu reglementarea pescuitului de ton, sa bati apa-n piua cu ajustarea pretului la lapte sau sa organizezi simpozioane folclorice în zonele frontaliere – asta nu e politica, e gestiune si administratie, dar si acestea fac destule gauri în bugetul Uniunii, ca si salariile cohortelor de functionari de la Bruxelles, Strasbourg si din celelalte tari membre. Functionari al caror randament ar trebui serios evaluat – daca dorim sa rationalizam sistemul, asa cum predica fara relas apostolii liberalismului economic când e vorba de salariile muncitorilor – în strânsa legatura cu raportul munca-productivitate-profit.

UE detine un colos birocratic mult mai costisitor decât a fost integrarea în Uniune a tarilor ex-comuniste subdezvoltate. Beneficiile importante la capitalul privat european si non-european (mâna de lucru ieftina, revenirea foarte rapida la investitiile fara impozit, credite alocate fara rezerve consumatorilor pe o perioada de zece ani, între 1998 si 2008 – anii consumerismului turbat) au fost contraponderate de transferarea plus-valorilor reprezentate de bunurile publice în contul multiplelor operatiuni de privatizare cvasi-mafiota. Imediat ce stapânul nord-american a început sa se confrunte cu greutati, unele tari europene au cazut si ele în deriva economica, aflându-se, în scurt timp, în stare de bancruta (vezi exemplul Tarilor Baltice, al bancilor suedeze, finlandeze, efectele asupra investitorilor, dar si asupra unor state din afara UE, ca Islanda).
Pentru a evita eventuale miscari sociale incontrolabile, statele bogate ale Uniunii au asigurat reesalonarea datoriilor, plata functionarilor, mentinerea anumitor relatii bancare (UE a conjurat, literalmente, bancile austriene – bine implementate în Estul Europei – sa nu-si închida sucursalele din România, Bulgaria si Ungaria); însa toate aceste masuri nu împiedica afisarea neputintei fundamentale a UE în gândirea unui proiect de dezvoltare autentica a statelor sale semi-periferice (pentru a folosi clasificarea lui Wallerstein).
De fapt, în sânul Uniunii Europene, deciziile economice sunt conforme cu interesele celor mai puternice state UE, asa cum indica foarte acutele tensiuni dintre Germania si partenerii sai în restructurarea brandului Opel pe scara europeana (cf. AFP, Herwig Vergult, 10 septembrie 2009). Nicio promisiune de solidaritate nu mai functioneaza când vine vorba de salvarea intereselor nationale. Or, restructurarea de care pomeneam s-a facut în defavoarea Belgiei, a Spaniei, a Ungariei, a Poloniei. Asa cum a remarcat comisarul european pentru Concurenta, decizia n-a fost luata pe criterii de rentabilitate economica, pentru ca, în acest caz, uzinele Opel de la Anvers (Belgia) si din Figueras (Spania) trebuiau mentinute în activitate, fiind cele mai rentabile. Pe scurt: decizia a fost luata pe considerente politice, în speta acelea care vizau evitarea unei crize socio-economice majore în Germania – cu câteva saptamâni înainte de alegerile legislative (cf. AFP, Geoff Robins, 14 septembrie 2009)!
La fel se întâmpla si când e vorba de luarea unor decizii privind gestiunea financiara pe urmatorii ani, aflam din cele mai recente informatii asupra întâlnirilor prelimiare sommet-ului G20: „Mai multe tari europene au sustinut, joi, ideea taxarii tranzactiilor pe pietele financiare, fara ca UE sa ajunga la un acord asupra acestei optiuni în contextul crizei bancare“ (cf. AFP, 18 septembrie 2009). Cum sa mai pomenesti atunci de solidaritate europeana când, în conjuncturi de adversitate, fiecare stat încearca sa traga spuza pe turta lui?! Fiindca numai în stare de adversitate se pot judeca adevaratele intentii si solidaritatea efectiva. Uniunea a devenit o mostra de incoerenta, dezordine si, last but not least, un for al actiunilor învelite în cea mai autentica limba de lemn, pe care, unii dintre observatorii veniti din tarile foste comuniste, niste insi câtusi de putin antieuropeni, au apropiat-o de aceea a Biroului Politic al Uniunii Sovietice – gasind-o înca si mai rigida!   
Europa se pricepe foarte bine sa impuna cote de productie, sa sparga pietele periferice care opun rezistenta si sa le deschida pentru produsele sale, sa impuna norme tarilor a caror populatie se zbate sa iasa din stadiul semiagrar arhaic. Iata, de pilda - am constatat-o de mai multe ori, mai ales în regiunea franceza cunoscuta mie cel mai bine, Cévennes - ca birocratii bruxellezi (care, bag mâna-n foc, ar înghiti mai degraba porcariile de la MacDonald’s si alti BigBurger-i - poreclite malbouffe de José Bové - decât hrana curata oferita pe podgoriile si în birturile mici de tara, în popularele trattoria italiene, în micile hanuri slovene, unguresti sau românesti, în bistrourile cartierelor pariziene sau milaneze, în braseriile din Praga sau chiar din Bruxelles!), ei bine, acesti birocrati au vrut sa impuna, în numele igienei, pasteurizarea celebrelor brânzeturi de capra produse, dupa reteta lor, de ani buni.
Imediat au urmat proteste, de la alesii municipali, consilieri generali, regionali, deputati, eurodeputati, de la un fost prim-ministru si pâna la presedintele Republicii (la vremea aceea un veritabil gourmet...) - nu numai pentru a-i sustine ferm pe producatorii specialitatii locale Pélardon des Cévennes, dar si pentru a obtine (asa cum au facut italienii cu ale lor gorgonzola si parmigiano) derogari de la regulamentul comunitar. Cazul brânzeturilor de Cévennes nu e unic în Franta: o actiune identica a fost demarata pentru a proteja celebrul Roquefort de vigilenta igienista a functionarilor bruxellezi. Mnealor ar face mai bine sa se ocupe, înainte sa fie prea târziu, de malversatiunile din sistemul de productie industriala a hranei!
Nu moare nimeni, în România, otravit cu casul sau cu urda preparate la stâna, chiar daca mai gasesti prin ele un fir-doua de par sau de lâna; în schimb, am tot auzit de intoxicatii cu produse expirate de pe rafturile supremarket-urilor sau cu alcool de proasta calitate, comercializat în deplina legalitate (si fara represalii!) sub eticheta cutarei marci (sau brand, ca sa ma exprim în noua novlangue postcomunista).

Ceea ce iese pe deplin în evidenta, un fapt voalat pâna deunazi de politica neoconservatoare a SUA, este impotenta în chestiuni de politica internationala a UE si simulacrul autonomiei sale. Javier Solana, pseudo-ministrul Afacerilor Externe ale UE nu e decât un mascarici jalnic, care se face ca face fiindca nu poate sa faca nimic, neavând, desigur, putere. Sa nu avem nici o îndoiala: politica externa a UE este esentialmente supusa strategiilor si vointei Statelor Unite. În ciuda câtorva gesturi decorative, Europa n-a reusit decât sa se conformeze directivelor de la Washington... si câteodata celor de la Beijing.
Cele mai recente decizii ale UE, fie ele de ordin economic sau politic, arata fara loc de tagada, adevarata fata a Uniunii. S-a terminat cu predicile neoconservatorilor pentru o „Europa mai activa“ (Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Tarile Baltice), adica pe de-a-ntregul supusa strategiilor neocoloniale ale SUA! Astazi, poate numai tarile fondatoare ale UE sa mai aiba un cuvintel de spus, în jocul politicii americane: iata de ce au aplaudat decizia SUA de a renunta la implantarea scuturilor antiracheta în Polonia si în Cehia.
În schimb, mai la est, discursurile arata cât de naivi sau de imbecili, ori si una si alta, sunt politicienii de la periferiile Uniunii. Chiar si pentru inefabil-ingenuul Walesa dezamagirea e totala... Eroul „Solidaritatii“ proclama, conform Reuters (18 septembrie 2009) ca: „Polonia e înjunghiata pe la spate“, ca „Americanii nu se ocupa decât de propriile interese si se folosesc de altii pentru a le atinge“ (Reuters, ibidem). Dar e asta o noutate? Cu astfel de reactii întârziate se întelege si de ce elitele anticomuniste si puterile occidentale l-au ales ca figura a disidentei poloneze. În ciuda sejurului petrecut la Presedintia Poloniei, sarmanul nu învatase ca tarile slabe nu sunt decât pioni în serviciul marilor puteri care, de când exista conceptul de putere, nu stiu decât sa-si apere interesele.
„Marile puteri n-au prieteni, au numai interese“ - aceste cuvinte grele ale lui Winston Churchill ar trebui sa fie motto-ul oricarui om politic. D-le Walesa, înca un efort si veti putea pricepe putin din politica internationala!...
În Cehia, pozitia fata de americani e ceva mai nuantata, dat fiind accentuatul curent de respingere a sistemului anti-racheta de catre populatie, mai ales în rândul tinerilor.
Cât despre Emil Constantinescu, iluzii peste iluzii: „Ceea ce risca sa dispara acum este etosul Uniunii Europene, etosul NATO, mobilizarea ideologica si emotionala care a stat la baza mobilizarii popoarelor pentru extinderea UE si a NATO“. Adica, vrea sa spuna domnia-sa, UE si NATO au un ethos? Asta da stire! Si unde se manifesta aceste preocupari etice? În Irak? În Afganistan? Din câte stiu eu, ethos denota, în greceste, faptul de a ramâne într-un loc care este al tau din vremuri imemoriale si, numai în aceste conditii, înseamna si a-l poseda, a-ti crea acolo un habitus (1). Or, în Irak si în Afganistan, UE si NATO dovedesc exact contrariul unui ethos. În aceste tari unde mor tinerii mercenari ai Europei (intitulati, oficial, armate nationale), nu se întâmpla decât uzurparea posesiunii prin ocupatie, chintesenta a alienarii. În realitate, Administratia Bush n-a trebuit decât sa-i duca de nas pe lacheii polonezi, cehi, unguri sau români cu promisiunea nustiucarei asigurari de protectie în fata monstrului rus (descendent mai putin feroce al fostei puteri sovietice), cu câteva avantaje economice si alte momeli ieftine. În urma acestei frumoase promisiuni, a venit însa marea criza economica si financiara; banul, nervul razboiului, si-a facut simtita lipsa, si astfel, mâna rusilor a început sa redevina necesara ba în calmarea pretentiilor Iranului, ba în temperarea impetuozitatilor chineze.
Noua Administratie americana, foarte pragmatica, a înteles ca fostele state din blocul socialist conteaza infim în redistribuirea raporturilor de putere economica si politica mondiale. Asadar, cum era de asteptat, prioritatile americane s-au orientat spre urgentele reale. Adica spre teritoriul Orientului Mijlociu, unde se afla, înca, si pentru o lunga perioada de aici încolo, principala sursa de energie fosila a lumii. Puterile occidentale europene stiu si ele acest lucru, însa nu sunt în stare sa schimbe cursul lucrurilor, fiindca ideologizarea cvasi-transcendentala a politicii planetare dusa de neoconservatori si de aliatii lor israelieni pune valuri pe ochii politicienilor europeni, chiar când acestia se cred artizanii optiunilor lor. E aici, prost înteleasa, conceptia vointei de putere, care-mi aduce aminte de o alta viziune milenarista care va sfârsi în câtiva ani sub bocancul crudei realitati.
Asa cum ne-am obisnuit însa, refulatul se întoarce întotdeauna cu violenta (vezi incapacitatea trupelor americane de a domestici Irakul, si înca si mai putin Afganistanul, incapacitatea Statelor Unite de a-si impune vointa economica în America latina si, last but not least, faptul ca statul chinez garanteaza supravietuirea economiei americane continuând sa cumpere masiv obligatiunile guvernamentale - fara prea mare valoare - emise de Trezoreria americana). Înca si mai mult: faptul ca SUA tine în mâna fostele state socialiste europene (care, sa ne aducem aminte, nu au alta varianta de alianta militara decât SUA, fiindca Uniunea Europeana e un pitic politic fara strategii externe proprii) a devenit si mai clar în momentul în care diplomatia americana a înteles ca o alianta militara prea strânsa cu niste state ex-comuniste revansarde devenise mai putin avantajoasa decât un acord, fie si temporar, cu rusii (a se vedea haosul lasat sa domine în Georgia, tara unde dicteaza unul dintre lacheii SUA).
Nimic extraordinar însa. Actiuni de genul acestora sunt teribil de banale în istoria relatiilor internationale. Îndata ce o mare putere, oricare ar fi ea, nu mai are nevoie de un aliat slab, acesta este abandonat: polonezii si cehoslovacii au fost abandonati de englezi si de francezi în 1938, la München, fidelii Harkis au fost lasati de izbeliste de Republica Franceza în 1962, în Algeria, idem Republica Sud-Vietnameza în 1972, de Statele Unite. Polonezii înca din 1809 fusesera abandonati de Napoleon, dar si acesta, în 1812, va fi lasat din mâna de americani... La fel, confederatii de catre englezi, în 1862... Etc. etc.
E clar ca decizia Administratiei Obama a satisfacut autoritatile ruse; cât despre tarile batrânei Europe (occidentale), nici entuziasmul lor n-a fost mai mic, toate au salutat decizia americana ce îndeparta pericolul rachetelor pe care rusii amenintau sa le instaleze la Kaliningrad...
Înca o dovada a faptului ca esafodajul UE ramâne, dupa atâtia ani de la fondare, o constructie totalmente artificiala si disfunctionala. Realitatea se încapatâneaza sa aiba dreptate, mai ales atunci când e confirmata de istorie. Nu se „fabrica“ entitati politice noi asa cum initiezi o întreprindere sau o afacere; politica, sa nu le fie cu suparare birocratilor postmoderni, nu e totdeauna una si aceeasi cu administrarea de bunuri, cu votul legilor si al regulamentelor. Totul arata ca nu se rezolva situatiile cultural-istorice, economice si diplomatice, totalmente eterogene, printr-un simplu tur legislativ sau electoral, fiindca, în realitate, conteaza doar vointa micilor elite mondialiste, fericitele beneficiare ale privilegiilor oferite de Global village.
Ar trebui ca intelectualii lucizi si onesti sa arate oamenilor ca realizarea unei noi si autentice elite politice de acest tip si de un asemenea nivel nu survine decât în urma unor evenimente tragice, mai precis a unui razboi mondial. Cum altfel s-a construit Europa natiunilor? Nu pe cadavrele imperiilor si a miilor de indivizi? Or, în ciuda previziunilor „specialistilor“, regimul comunist - „imperiul raului“ dupa stupida formula a presedintelui Reagan (fiindca nimeni n-a gasit înca, pe pamânt, imperiul binelui) - a implodat fara varsare de sânge (razboaiele din fosta Iugoslavie, oricât de crude, au fost la origine niste conflicte civile de intensitate redusa, supralicitate apoi de nevoia NATO de a-si folosi muschii si de a crea acolo o dezordine controlata). Divide et impera, vechea maxima a lui Machiavelli este si acum izbitor de valabila.
Aderarea fostelor „democratii populare“ europene la UE seamana cu un camuflaj brodat cu bune intentii si umanism politic corect, care, de fapt, mascheaza minarea economica a acestor state de rangul doi sau trei, de la frontierele de est ale marilor puteri europene (cf. Andre Gunder Frank, „The Soviet Union and Me“, în The European's Burden. Global Imperialism in EU Expansion, coordonat de Salvatore Engel-Di Mauro, Peter Lang, New York, 2006).
În realitate, filosofia UE se rezuma la un fel de Zollverein pentru schimbul de marfuri, de mâna de lucru, de investitii, de fluxuri financiare si last but not least, pentru fluidizarea turismului (acesta reprezentând a treia sursa de venituri în lume, dupa comertul cu arme si petrol). Trebuie adaugata si mobilitatea intelectualilor si a universitarilor, însa rezultatele arata ca, din nefericire, spre deosebire de periplurile studentilor si a profesorilor din Evul Mediu (fiindca, nu-i asa, „calatoriile formeaza un tânar“), „periplurile“ de astazi nu stimuleaza prea mult traficul cu idei înalte. Acordurile universitare ale UE (conventia de la Bologna) au produs mai degraba un soi nou de universitar birocratic, similar unui reprezentant comercial, si studenti care nu se deosebesc prea mult de turisti...
În orice caz, forta economica si tehnica europeana (a doua din lume) n-ar fi putut sa ia amploare dupa 1945 fara concesiile fata de politica Statelor Unite. Dezastrele celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost de mult reparate în Europa Occidentala, de-a lungul a patruzeci de ani de progres fara precedent si în contextul Razboiului Rece - care a constituit un echilibru între puterile nucleare. A venit/ a trecut si vremea „terapiilor de soc“, atât de nocive pentru avutiile fostelor tari comuniste din Europa. Dupa invadarea Afganistanului si a Irakului, am intrat însa într-o noua faza a politicii internationale, o faza pe care unii politicieni si politologi „specialisti“ din Europa de Est nu vor înca s-o accepte. Este oare capabil vreunul sa recunoasca acum, fara încruntare (si nu ma gândesc aici la „valeti“ sau la sufletele predispuse dresajului), ca interesele Europei, pe termen mediu si lung, se confunda cu cele ale Statelor Unite?!
În acest context de mari nesigurante si redispunere a fortelor pe harta lumii, exista fara îndoiala diplomati si responsabili politici care considera ca interesele Chinei si ale Europei (sau ale Americii Latine) (2) ar fi poate mai apropiate, asa cum indica recentele si mult audiatele dezbateri din „Imperiul de Mijloc“, dezbateri privind posibilitatea gasirii unei alte monede de schimb internationale, care sa nu fie nici dolarul, nici euro, nici yuan-ul. Pentru a salva batrâna noastra civilizatie europeana, poate ar fi mai bine sa ne apropiem de o civilizatie cu o istorie si mai veche decât a noastra, dar care, în relatie cu modernitatea (a carei traiectorie suicidara pentru speta umana eu am criticat-o adesea), respectiv cu tehnologia, a stiut sa stimuleze (evident, constrânsa de focul si spada puterilor coloniale) si o revolutie metafizica totala. O revolutie metafizica de care, trebuie subliniat, marxismul în varianta sa maoista nu este, cu siguranta, strain.
Sub ciomagul Partidului Comunist, un instrument în acelasi timp rigid si suplu, China a reusit sa construiasca ceea ce niciuna dintre tarile foste sovietice n-a fost capabila sa duca la capat, dupa caderea URSS-ului, fie din lipsa de fonduri, fie din imposibilitatea de a se pune de acord în vederea unui scop comun, fie prin pierderea energiei în dispute futile si grotesti privind destinul lumii, prin emigrarea în Occident a insilor de valoare si, mai ales, în lipsa unei vointe politice ferme si a unei capacitati semnificative de anduranta psihica.    n

---