O intrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura politică » accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin – Domnule Espmark, as dori sa ne referim la o problema recurenta in dezbaterile dramatologice din ultimele decenii: Cât are dreptul sa modernizeze un regizor contemporan textul unui dramaturg clasic? Pâna unde poate merge, bunaoara, actualizarea unui Shakespeare, a unui Cehov sau chiar a unui Eugène Ionesco?
Kjell Espmark, poet, eseist, prozator,
dramaturg,este membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literatura. Între 1998 si 2005 – presedinte al Comitetului Nobel pentru Literatura. Din octombrie 2006, este prezent cu regularitate în paginile Culturii pentru a raspunde întrebarilor noastre în cadrul rubricii „Accent“.
Kjell Espmark – Un dramaturg care ramâne actual de-a lungul secolelor arata publicului sau diverse fete. Shakespeare-ul lui Dryden este altul decât cel al Renasterii, Romantismul l-a avut pe-al sau, in timp ce Jan Kott a descoperit un „Shakespeare contemporanul nostru“. O opera puternica e ca o partitura care permite diverse variante interpretative. Acest lucru este bineinteles valabil si pentru dramaturgia recenta. Fascinanta montare a lui Christoph Marthaler dupa piesa „In den Alpen“ de Elfriede Jelinek scoate in relief alte particularitati ale textului decât versiunea mai tinereasca pe care am putut-o vedea cu ceva timp in urma la Göteborg.
Dar nu aceste „multivalente“ pun probleme, ci tendinta regizorilor de a iesi in evidenta oferind publicului o versiune neasteptata a unui text binecunoscut. Dar nu vorbim despre un fenomen nou. La inceputul secolului XIX prelucrarile erau la ordinea zilei, uneori motivate de preferintele teatrului sau de gustul publicului, alteori pentru a nu contrazice diverse norme morale si politice. E.T.A. Hoffmann a protestat cu vehementa impotriva unor astfel de interventii, in numele integritatii piesei.
In zilele noastre, prelucrarile din motive politice, morale sau ideologice sunt neobisnuite. Mai curând avem de-a face – ca in cazul lui Brecht – cu maestri ai teatrului care rescriu originale mai vechi. Sau care creeaza – precum Giraudoux in „Amphytrion 38“ sau P.O.Enquist in „Fedra“ – o noua versiune a unui motiv deseori utilizat. Prin urmare, este vorba de piese cu totul noi care stabilesc un dialog cu trecutul. Reinterpretarea clasicilor isi doreste acum sa spulbere asteptarile publicului, sa ofere publicului un spectacol convingator prin intermediul unor artificii indraznete: spre exemplu, distribuind femei in roluri masculine, transformându-l pe Richard III intr-un Kasper uneori amenintator, alteori copilaros de plângacios, sau transformând o tragedie in slapstick. Interventia cel mai frecvent intâlnita este probabil aceea de a transpune actiunea in prezent. Ni se ofera un Hamlet in frac sau, asa cum s-a intâmplat de curând la Stockholm intr-o montare dupa Cehov, trei surori izolate intr-un oras-garnizoana din nordul Suediei, tânjind zadarnic la indepartatul Stockholm. Rezultatul este deseori absurd. Daca plasam „Casa cu papusi“a lui Ibsen in epoca noastra, existenta Norei pe post de jucarie in casa sotului sau, precum si desprinderea ei curajoasa de mediul burghez, sunt de neinteles.
Din aceleasi motive, transpunerea in prezent a „Domnisoarei Iulia“ de Strindberg este destul de artificiala; in epoca noastra, povestea unei femei nobile, care nu-si gaseste salvarea decât in brici dupa crima de a se fi culcat cu valetul, nu mai este convingatoare.
Chiar si in cazurile in care pastreaza cadrul temporal initial, se intâmpla ca regizorul sa fie tentat sa introduca diverse detalii din prezent, asa cum, in montarea lui Ingmar Bergman dupa „Hamlet“, armata lui Fortinbras da buzna pe scena in echipamente de comando si pistoale mitraliera. Astfel de lucruri au chiar tendinta de a deveni o moda. La scurt timp dupa aceea, echipamentul militar a fost folosit in drama cu motiv antic „Penthesilea“ de Kleist. Rolul acestor elemente este acela de indicatoare care sa semnaleze publicului actualitatea intrigii – ca si cum n-am fi capabili sa pricepem si singuri. Exista si o nuanta de scuza aici: se incearca justificarea montarii unui text vechi prin faptul ca are ceva de spus, aici si acum – ca si cum n-am fi interesati sa ne largim orizontul dincolo de prezent. Paradoxul este ca filmul, caruia i s-a reprosat deseori ca denatureaza realitatea, urmeaza cu loialitate textele, de exemplu prin recrearea decorurilor originale din piesele lui Shakespeare, ceea ce induce o iluzie a realitatii dificil de infaptuit in teatru.
Acestea fiind spuse, inteleg nevoia regizorului de a crea o versiune proaspata si personala a unei opere clasice tocite. Si admit ca poate exista un sens in a transpune „Inelul“ lui Wagner in mediul burghez in care a trait compozitorul (solutie scenica folosita de curând la Stockholm) sau „Romeo si Julieta“ in West Side, chiar daca lancea din mâna unui Wotan in redingota frizeaza ridicolul. Nu am insa nevoie de anacronisme ca sa pricep ca o anume piesa inca ma priveste. Si prefer de departe acea montare care ne ofera un „Shakespeare contemporanul nostru“ respectând viziunea asupra lumii, descrierea caracterelor si ambianta din textul original. Minunea poate aparea tocmai la confluenta dintre sensibilitatea noastra si a textului.