Cine se aseamana se aduna
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura politica » societatea reala
Autor: Alfred Bulai
Saptamana trecuta scriam despre celebrul om de cultura iesean, personalitatea civica de renume central si est-european, care s-a dovedit a fi un rafinat si elevat impostor ce nu avea doctoratul, dar indruma pe altii pentru a urma cariera academica. Initial am crezut ca este suficient acel articol, considerand ca un astfel de personaj nu merita mai multa atentie.
Am urmarit insa reactiile unor intelectuali din vecinatatea civica a domnului Antohi si nu am putut sa nu ma ingrozesc de faptul ca o serie de persoane pe care le consideram ca avand un anume statut referential au esuat asemanator domnului Antohi. Cineva spre exemplu a afirmat in presa ca „decat un Mischie cu doctorat, mai bine un Antohi fara“, sensul acestei afirmatii nefiind altul decat acela de acoperire a mizeriei printr-o argumentatie ieftina asemanatoare proletcultistilor din anii ‘50. Carevasazica oricine este scuzabil pentru simplul fapt ca ar exista un caz mai grav. Spre exemplu, Rimaru, la urma urmei, a omorat cateva femei, pe altele doar le-a violat, dar daca ne gandim la atatia alti criminali, din trecut sau de azi, nu este el cel mai rau, ci poate plateste doar pentru ca este celebru.
Sunt de acord ca un doctorat obtinut de domnul Mischie s-ar putea sa fie usor dubios in raport cu niste standarde academice, si din punctul meu de vedere multe, enorm de multe, doctorate din Romania sunt discutabile, ca sa nu zic altceva, asa cum o serie intreaga de persoane au dreptul de a conduce doctorate in conditiile in care am putea sa avem legitime indoieli privind capacitatea si competentele academice minimale ale acelor persoane.
Cu toate acestea, raul din lume, mocirla in care se poate afla moralitatea sau deontologia academica nu poate justifica cu nimic faptul ca cineva a gresit. A-ti vinde un anumit statut pe care nu il ai este un demers cel putin imoral, cred ca si ilegal in cazul de care vorbim, si acest lucru nu se judeca in raport cu modul in care incalca altii legea sau normele morale, ci doar in raport cu un cod moral si juridic care exista in societate.
Desigur, intr-o lume anomica, intr-o lume in care exista repere morale false, in care exista oameni care nu ajung la internalizarea normativitatii, care se orienteaza mimetic dupa altii, intr-o astfel de lume, apare scuza ca poti incalca normele pentru ca au facut si altii acest lucru. In general, persoanele care au anumite deficiente in dezvoltarea lor morala si intelectuala se raporteaza la ce fac altii si nu la normativitatea sociala. Cu siguranta, imaturitatea copilului sau a adolescentului poate sa duca la o astfel de raportare la lume. Internalizarea normelor este o etapa superioara in dezvoltarea morala a individului sau, cum ar spune Piaget, etapa conventionala a asumarii normativitatii. Prima etapa, pre-conventionala, corespunzatoare primelor stadii ale formarii personalitatii, este aceea in care normele se respecta pentru ca exista o teama de sanctiune sau o dorinta de recompensa, iar in absenta acestora nu mai gasim normal sa respectam regulile. Daca si altii le incalca atunci ne simtim protejati si suntem liberi sa nu le respectam nici noi.
Problema pusa in discutie de intelectualii rafinati, mari personaje civice in spatiul politic romanesc, este insa total falsa. In primul rand obiectiile tuturor celor care s-au raportat la acest caz nu au pornit de la ideea ca cineva nu are doctorat. Eu chiar fac parte dintre cei care considera ca acest titlu academic nu este catusi de putin unul obligatoriu pentru ca o persoana sa exceleze intr-un domeniu, chiar si unul de cercetare. Nimeni nu este valoros pentru un titlu, oricare ar fi el, ci doar pentru ceea ce a scris sau a realizat.
In cazul nostru nu este vorba de lipsa unui titlu, de absenta unui anume certificat, ci pur si simplu de impostura, de minciuna consfintita nu doar intr-o declaratie data candva, ci intr-un angajament academic si institutional in urma caruia profesorul iesean a avut avantaje concrete, a beneficiat material, si nu numai, de un statut pe care nu il avea.
Un CV imbunatatit se poarta poate, dar atunci cand in el se prezinta informatii care sunt cruciale in selectia cuiva, informatii care sunt false, lucrurile aluneca, in astfel de situatii mai mult spre ilegal si nu doar imoral. Daca mai implici si alte persoane, care au avut nesansa sa aiba in conducerea unor comisii pe cineva care nu avea dreptul sa faca parte, lucrurile se agraveaza. Trebuie cu mahnire sa le spun unora care au considerat ca „aceasta chestiune este totusi rezolvabila“ ca, potrivit legii, documentele elaborate de o comisie care nu a fost legal constituita sunt nule de drept, chiar daca un singur membru este cel cu probleme.
Cu siguranta, in spatiul nostru balcano-damboviteano-pontic multi merg pe principiul „lasa ca facem noi cumva“. Din pacate pentru aceste persoane, adanc innobilate de mocirla unei lumi totalitare in care valoarea si certificatul academic erau date de multe ori de o disciplina politica de fier, trebuie sa le spun ca, desi merg bine, grabiti si sarguinciosi, directia lor este totusi gresita. Nu intamplator cazul despre care vorbim a fost scos la suprafata nu de colegii de generatie, care, fie vorba intre noi, cred ca banuiau impostura, ci de niste studenti, de niste tineri care au vrut poate mai mult decat afirmatiile profesorului.
De ce simt nevoia unele persoane sa apere cu orice pret pe cineva care in mod evident a trecut granita moralitatii, civismului si chiar a legalitatii? De ce sa aperi un impostor? De ce sa aperi pe cineva care, mai ales pentru modul in care s-a legitimat in spatiul public romanesc, ar trebui, la urma urmei, sa se apere singur?
In mod normal, cineva care are o relatie profunda, de adanca prietenie sau de familie, poate avea chiar datoria sa apere, in orice conditii, pe cel vinovat. Incerci sa cauti circumstante, incerci sa cauti argumente sau sa ceri clementa, pentru ca natura acelei relatii profunde te obliga. Mai poti, desigur, sa aperi pe cineva si pentru ca ai datoria profesionala, de avocat spre exemplu, si atunci nici nu conteaza vinovatia, ci doar datoria sa aperi, in fata justitiei sau a acuzatorilor, pe cel vinovat.
Cred insa ca inchizi ochii la o vinovatie si incerci sa aperi pe cineva si atunci cand te simti in pielea celui vinovat, te gandesti ca si tu ai putea fi in locul lui, ca poate ti se putea intampla chiar tie. Ori poate iti strafulgera ideea, in astfel de cazuri, ca mizeriile de sub presul tau ar putea, daca chiar se apuca cineva sa faca curat, sa iasa la vedere.
Din nefericire, cred ca multi dintre cei care se ridica astazi, in astfel de cazuri, in apararea imposturii fac parte mai degraba din aceasta ultima categorie. Si intelepciunea seculara a romanului a ajuns la aceeasi concluzie: cine se aseamana, se aduna!